Monday, December 30, 2013

Si-n veci n-o sa mai vie


"Pământule, dă-mi aripi 

săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine -"
Blaga L.


    De doua saptamanai ma gandesc cum sa concentrez un an intr-o scriere, intr-o simpla postare. Imi vine asa greu. Citeam epilogul de anul trecut, scurt si dureros pe alocuri.  Dar anul asta a fost wow, a fost un an bun, un an minunat. Dumnezeu a fost credincios, a fost darnic, bogat in bunatate.
 In urma cu un an, eu si cativa prieteni ne-am scris dorintele si le-am ascuns intr-un plic, cu promisiunea ca le vom deschide peste un an. Si le-am deschis. Din multele dorinte, una s-a implinit.  Privind superficial m-a incercat dezamagirea. Insa analizand pe indelete am realizat ca printr-o singura dorinta mi le-a implinit aproape pe toate. Nu e asta minunat?
 In primul rand El merita multumirea ca a tinut viata mea si-a dragilor mei. Ii multumesc Lui ca nu mi-a luat pe nimeni drag si mai mult de-atat, mi-a binecuvantat viata cu oameni minunati, oameni pentru care cuvintele de recunostiinta sunt sarace.  Ii multumesc Domnului ca am mers in fiecare zi pe picioarele mele. Ii multumesc ca m-a purtat si a fost puterea mea. Ii multumesc ca e tot ce eu nu sunt.
Ce-am invatat anul asta?  ca Tacerea nu poate fi acuzata!  Daca esti intelept s-o intelegi, intelege-o, daca nu, accept-o.
Ei bine.. anul asta am fost educata. Sa tac mai mult. Sa accept mai mult. Sa inteleg.  Sa renunt la toate ambitiile nesanatoase, Si sa stii ca ai fost un profesor bun. Si cred ca devi din ce in ce mai bun. Si desigur.. iti multumesc.
Multumesc pentru prezenta, pentru ingaduinta, multumesc pentru voi.

Si-o dorinta sanatoasa: As vrea energie pentru anul ce vine,o investire si-o consumare corecta, si-o asezare deplina in Voia Lui. As vrea pace si liniste. Si-o metamorfozare intr-o revarsare de bunatate pentru  voi!

S-avem un an in care Hristos sa biruiasca in noi! 



Si-ntai tu Doamne si apoi voi, sunteti motivul zambetului meu! 

Wednesday, December 4, 2013

Oameni flamanzi

  
 Oamenii sunt flămânzi.Continuu flămânzi. Sunt pământuri secetoase care tânjesc după izvoare de ape. Și-atunci ei trebuie hrăniți, dar nu cu hrana asta trupească ci hrăniți cu sentimente, cu vorbe, cu fapte. De câte ori mă gândesc la oameni îmi răsuna un citat în minte: "relațiile sunt esența vieții" dar tare m-aș bucura să nu fie așa, pentru că în ultima vreme tot mai des îi asemuiesc cu copacii din pădure, tăcuți, tainici, goi, și lucrând pentru propria coroană. 
 Și-n timp ce mintea mea frământa la "pădurea asta de oamenii"  m-am gândit la scena din Matei 14: "Locul acesta este pustiu, și vremea iată că a trecut; dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-și cumpere de mâncare."N-au nevoie să plece", le-a răspuns Isus, "dați-le voi să mănânce."   
 Nu vreau să scot din context, vreau să subliniez un lucru: Suntem responsabili! Dacă hotărâm să ținem oameni lângă noi, trebuie să-i hrănim, să-i adăpam. Când într-un fel, când într-altul.  Oare nu-i destul de greu așa? Oare nu-s poverile destule și suficiente de trebuie să le suplimentăm numărul? Oare chiar nu vrem să vedem minunile lui Dumnezeu ținându-i lângă noi? Chiar trebuie să-i trimitem să-și cumpere de mâncare? Oare e greu să-i prețuim? E reconfortant să-i vedem plecați prin "sate"?  
 Dorința și rugăciunea mea e să fim generoși. Să fim conștienți că nu la întâmplare ni se încredințează inimile oamenilor, să plantăm în ele. Să fim responsabili pentru felul în care o facem. Pentru că minunile se întâmplă când rămân și nicidecum când pleacă... pentru că oamenii de lângă noi chiar sunt flămânzi.  

  

Sunday, November 24, 2013

Ei bine...a renuntat

 Se întețise lupta cum nu mai simțise demult. Durerile se prăvăleau una câte una peste ea, asemeni pietrelor. În loc să se opună, să acționeze sau chiar să facă ceva, renunțase și le aștepta...nu în tăcere ca altădată, ci cu izvoare mari și sărate. Nu mai fusese așa gâtuită de emoții,  nu-i mai ruginise demult sufletul în așa măsură. Poverile erau deosebit de grele și le purta de mult timp. Gândurile devenisera chinuitoare. Cum mai bătea vântul peste biată bătrână. Cântă așa tomnatic și parcă nesfârșit. Supusă chinului neîndurător într-una din seri s-a hotărât să renunțe. A renunțat să mai lupte. A fugit și s-a adaposit sub umbra Aripilor Lui. I-a încredințat lui toată lupta, toată frământarea purtată atâta timp în piept. Toata avalanșa de dureri. Frâiele care au condus amărăciunile atâta timp s-au desprins acum din mâinile istovite și s-a simțit după mult timp liberă.  A rostit din nou și din nou, "facă-se voia Ta!" până când glasul s-a stins și-a fost înlocuit cu o mare de pace. Era acolo Păstorul, după mult timp, era liniște și nici o rană nu mai sângera. Era acolo Mângâierea. Ce bine era.. ce dor i-a fost.  

Thursday, November 21, 2013

Piedestal



N-o mai intalnisem demult pe batrana si-acum parea mai abatuta ca niciodata. Picioarele istovite, chipul palid si obosit, riduri nenumarate pe fruntea altadata senina si ochii goi.  Imi venea greu sa-i cer socoteala...Altadata veselia ei era asa graitoare,  asa contagioasa, si-acum parca greul ei ma durea si pe mine.  Asa ca fara sa gandesc prea mult m-am auzit rostind: ce poveri porti batrana draga?  Cine a intunecat cerul vietii tale?  Si-n loc de grai, ochii i-au devenit mai tristi si-am auzit un oftat de am crezut ca i se rupe pieptul. Mai mult, in colturile ochilor i-au inflorit lacrimi, care mai apoi s-au rostogolit vijelios pe obraji. Dupa ceasuri lungi de asteptare, cu vocea stinsa a spus: Oh... oh cetatea din care vin...Oamenii de-acolo... S-a asezat pe-o buturuga, si-a incrucisat mainile in poala, iar eu am fost ferm convinsa ca o sa aud o poveste cum n-am mai auzit vreodata...
Oamenii de-acolo au luat raul drept bine, si-au luat vorbele si le-au facut sageti, si-au indreptat faptele doar spre ei,  si-au ridicat ziduri in inimile lor. Oameni-piatra. Oameni cu colturi. Oameni sfaramiciosi. 
Am prins curaj si-am intrebat batrana: Cum se numea cetatea unde ai fost?  Piedestal, mi-a raspuns, Piedestal, a repetat cu vocea gatuita de durere. Cetatea aceea e-nvaluita de-un fum al sinelui, de tronuri pe care imparateste cate un Eu. Acolo oamenii nu zabovesc, nu rad, doar alearga fara incetare si-n fiecare zi imbatranesc. Acolo oamenii au altfel de povesti de cat aveam noi aici.  Povesti despre un "Vecin"  pe care le tot repeta obsesiv. Acolo vantul bunului simt n-a batut niciodata si gurile suna tare, semn ca mintiile sunt goale. Oamenii sunt invatati si atotstiutori, n-asculta sfat si nici mustrare. Acolo totul e perfect in ochii lor...
Gandurile mi-au inghetat, gatul mi-a devenit uscat.. si m-am gandit la Soare. Am zis: Acolo nu-i loc pentru Soare?  - E loc! E loc! a spus grav, si ochii i-au stralucit pentru prima data. De cand am ajuns acolo, nu incetez sa-L rog sa rasara, sa vina sa darame intariturile, sa surpe ziduri. Sa umple inimi, sa schimbe minti... E loc! 
Si-atunci am inteles si eu... ca unde nu-i Soare, e intuneric de-neinvins si unde e "Eu", nu-i loc de El. Si tot intr-o goana surda vom fi, daca nu vor straluci razele Lui peste noi. Raze care ard, schimba, purifica, raze sfinte si de dorit in toate cetatile Piedestal pe care le-am intalnit. 

Rasari Soare, rasari! 

Friday, November 15, 2013

Om sau portelan?

Fapta dupa fapta, eveniment dupa eveniment, mi s-a intarit certitudinea: nu-i om, e portelan. Desi era portelanului, personal o consider demult apusa, se pare ca se incapataneaza sa-si pastreze autenticitatea. Ei bine...si nu in vitrina bunicii ca altadata, ci in inimile noastre. 
Originar din China anilor 960, rociile de cuart si mica, formau asa zisa "piatra de portelan", materia prima necesara prelucrarii acestui obiect. Portelanul chinezesc, creat la un standard superior, cu modele florale deosebite a fost cunoscut si apreciat in lumea intreaga. 
Insa, noi, muritorii de rand am incetat sa le privim doar ca pe niste obiecte de arta, asa ca ne-am "metamorfozat" in ele. 
Astfel am devenit reci si nesimtitori, nepasatori si exagerat de sensibili. Si..din tot materialul de calitate pe care l-a investit Creatorul in noi, ne-am transformat in obiecte, asezate confortabil in spatele unei vitrine, locul perfect pentru a gazdui praful. Orice vorba deranjeaza, orice vorba irita, sigurul care conteaza si merita: sunt eu! 
Serios?! 

Sparga Domnul cu dragostea Lui toata ceramica ce ne inconjoara inimile.  Incalzeasca Domnul cu caldura Lui, toate raceliile noastre, lumineze cu lumina Lui intunericul nostru! 
Sa ne faca Domnul partasi procesului prin care "piatra de portelan" devine sticla fina si de calitate, devine opera Lui perfecta de arta. De altfel, singurul lucru bun pe care-l vad si consider bun la portelan! 

Friday, November 8, 2013

N-am niciunul... toti s-au dus


Ei bine...s-a mai dus unul.  Si El a fost Pazitorul meu! Si astazi mai sunt pentru ca a fost El.- Oridecate ori a fost nevoie.  A fost o Mana intinsa, o Inima iubitoare, o Minte inteleapta. A fost si este tot ce eu nu sunt.  
A fost un an al contrastelor.  Bucurii care mi-au extaziat inima si dureri care mi-au ingenuncheat-o. Si la final de an asta e certudinea mea, ca nu exista alta nadejde: "Nadajduieste in Domnul! Fii tare, imbarbateaza-ti inima si nadajduieste in Domnul! (Ps.27:14)" 
Multumesc oamenilor de langa mine pentru rabdare, pentru bunatate si pentru prezenta. Multumesc pentru timpul vostru.  Multumesc ca sunteti. Imi doresc sa fiu o revarsare de bunatate si de dragoste pentru voi... si esuez. Imi doresc sa va aduc bucurie si sa fiu prezenta si eu... dar gresesc.  Si pentru ce nu sunt, imi pare rau. In schimb, multumesc ca voi sunteti minunati.  Multumesc pentru inca un an cu voi! 
Si de-acum, te rog Doamne, prinde mana mea si condu  pasii mei! Ia mintea mea si umple-o de cunostiinta Ta, ia inima mea si toarna din dragostea Ta, ia mainile mele si inzesteaza-le! 
Si doresc ca uitandu-Te la mine sa ai bucurie! 


Sunday, October 6, 2013

Un gand. O frunza. O toamna

Adia un aer rece destul de iritat, dar soarele se lupta cu el ca-n luptele mistice de altadata. Ma gandesc ca lupte mistice trebuie sa fie, pentru ca in ele binele invinge intotdeauna.   Frunzele se agitau neobosite. A mai trecut o vara peste ele, si-acum aerul rece le spulbera cu putere tranindu-le la pamant, asta dupa ce le-a oferit haine noi, colorate posomorat. Surprinzator... ziua asta de toamna mi s-a cuibarit in inima. Si m-am gandit la ganduri. La ganduri ca la frunze.  Sunt atat de multe, de neobosite. Sunt cand vii, cand triste... capata haine de toate culorile si intensitati de toate nuantele ca intr-un final sa moara, sa dispara sau chiar sa se piarda in neantul mintii.  Uneori se dovedesc puternice, te ravasesc, te imprastie. Si de multe ori sunt calcate in picioare, in mod tacut, si poate fara regrete de actiunile noastre.  Si-atunci m-am intors la Stapanul meu si-am intrebat: Doamne, de ce ai lasat gandul? De ce ai lasat in mintile noastre acest dusman? si primul verset care mi-a venit in minte a fost " si orice gand il facem rob ascultarii de Hristos". (2Cor.10:5) mi-a sugerat ca gandurile noastre trebuiesc educate si apoi directia pe care trebuie s-o prinda "frunzele mintii: "Cat de mult iubesc Legea Ta! Toata ziua ma gandesc la ea. (Ps.119:97) 
Apoi m-am gandit la  David- framantat de ganduri neobosite isi aminteste ca Dumnezeu este Mangaietor pentru ele. Ca atunci cand devin sufocante si se varsa agresiv peste noi, Mana Lui le linisteste. "Cand ganduri negre se framanta cu gramada inauntrul meu, mangaierile Tale imi invioreaza sufletul. (Ps.94:19)"  
Sunt multumita ca El e minunat. Ca ne-a lasat natura sa ne vorbeasca in cel mai frumos mod.  Ca ne invata in mod tacut pentru ochi, dar asurzitor pentru inima.  Ii multumesc ca a facut toamna asa minunata! II multumesc si pentru ganduri ca de-acum stiu ca trebuie sa le canalizez in directia corecta, sa le supun, sa le vars inaintea Lui ca El sa le imblanzeasca.  II multumesc si pentru frunze. Si da, doresc ca inima si mintea sa fie coplesite de ganduri sfinte! 

Bine ai venit, toamna!