Saturday, May 3, 2014
Fabrica de fericire
Fabrica aceea minunată era în vârf de munte. Era fantastic de ispititoare și de ...misterioasă. Toți locuitorii cetății și-ar fi dorit să ajungă acolo, să-ți umple mâinile cu fericire cât pentru o viață. Așa că se sfătuiau zilnic cum să facă. Dar ziua accea avea să fie diferită. Un tânar cu chip frumos ți cu ochii strălucind a Cer rostea la poalele acelui munte: Ca să întalnești fericirea, nu trebuie să urci, ci să cobori muntele. Audiența era buimacă. cu toții ar fi urcat în secunda următoare. Oamenii se mulțumise să-și pună întrebări cu carul și să caute drumul potrivit pentru a urca muntele. Nicidecum dacă fabrica de acolo era una reala și împletea fericirea.
Dar cine e Strainul?
Vorba lui era dulce ca mierea și mângâietoare ca adierea vântului. Pe chipul Lui răsărise iubirea. Ne-am înghesuit cu toții să-L vedem, să-L auzim. Tocmai spusese întrebarea care ne mistuia pe toți de-atâtea nopți, de-atâția ani.. Vreți să fiți fericiți? Murmurul vacarmului dădea cel mai răsunător "DA" auzit în cetate.
Umil, necunoscutul cu straie albe, le-a zis: Veți fi fericiți, dacă veți fi nemultumiți de sine, dacă duhul vă va fi sărac și va tânji după Yehova, căci cu El veți locui. Tăcerea era dureroasă.Mulțumirea de sine era focul căldicel la care se încălzeau de-atâta vreme. Freamătul mulțimii s-a liniștit. Capetele istovite erau acum plecate. Yehova fusese ultima lor grijă.
Veți fi fericiți în întristare pentru că Yehova tămăduiește rănile voastre. Ferice de cei cu caracter "moisic" căci ei vor fi stăpânitorii cetătii, fericiți cei ce-și îmblânzesc puterea.
Fericiți veți fi dacă veți tânji ca dreptatea să fie dreaptă. A voastră și-a semenilor voștri. Fericiți sunt cei ce întind mâna celor căzuți fără să fie văzuti, cei ce sunt plini de compasiune. Bucuroși vor fi cei ce-și vor abandona viața în mâna Lui Elohim și-și vor servi aproapele. De cei ce vor uita de ei și vor iubi și sluji pe semenul lor.
Ferice va fi de inimile cristaline,pure în care locuiește Yehova cel curat. Ochii lor Îl vor vedea. Bucuroși vor fi cei vor răspândi pacea, căci ei vor fi, fiii Celui Prea Înalt. Bucuroși să fiți când pietrele se vor arunca spre voi din pricina Fiului lui Yehova, când ocara va fi pe drumurile voastre pentru ca ați ocrotit dreptatea. Ferice de voi dacă veți cauta pe Yehova cel Viu și veți asculta Cuvantul Lui. Bucurie veșnică va umple inimile voastre.
Ah...preaiubiților, spuse El. Nu vă amagiți, când veți ajunge pe Întalțime, veți fi deja fericiți. Fabrica de acolo, e altfel de fabrica. Fericirea e în voi și are forma Chipului lui Elohim.
Când a plecat de la noi am înțeles cine era Strainul și în clipa aceea am simțit că în inimi ne-a înflorit iubirea.
E greu să scrii despre fericire în momente triste. A fost o mare provocare pentru mine, poate tocmai d'aia mi-a luat așa mult. Însă cred cu tărie că există un anotimp al cărților, un moment perfect în care ne pică în mână și ne învață. Și astfel avem perspective noi și devenim puternici atunci când nu mai știm ce e puterea.
Monday, December 30, 2013
Si-n veci n-o sa mai vie
"Pământule, dă-mi aripi
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine -"
Blaga L.
De doua saptamanai ma gandesc cum sa concentrez un an intr-o scriere, intr-o simpla postare. Imi vine asa greu. Citeam epilogul de anul trecut, scurt si dureros pe alocuri. Dar anul asta a fost wow, a fost un an bun, un an minunat. Dumnezeu a fost credincios, a fost darnic, bogat in bunatate.
In primul rand El merita multumirea ca a tinut viata mea si-a dragilor mei. Ii multumesc Lui ca nu mi-a luat pe nimeni drag si mai mult de-atat, mi-a binecuvantat viata cu oameni minunati, oameni pentru care cuvintele de recunostiinta sunt sarace. Ii multumesc Domnului ca am mers in fiecare zi pe picioarele mele. Ii multumesc ca m-a purtat si a fost puterea mea. Ii multumesc ca e tot ce eu nu sunt.
Ce-am invatat anul asta? ca Tacerea nu poate fi acuzata! Daca esti intelept s-o intelegi, intelege-o, daca nu, accept-o.
Ei bine.. anul asta am fost educata. Sa tac mai mult. Sa accept mai mult. Sa inteleg. Sa renunt la toate ambitiile nesanatoase, Si sa stii ca ai fost un profesor bun. Si cred ca devi din ce in ce mai bun. Si desigur.. iti multumesc.
Multumesc pentru prezenta, pentru ingaduinta, multumesc pentru voi.
Si-o dorinta sanatoasa: As vrea energie pentru anul ce vine,o investire si-o consumare corecta, si-o asezare deplina in Voia Lui. As vrea pace si liniste. Si-o metamorfozare intr-o revarsare de bunatate pentru voi!
S-avem un an in care Hristos sa biruiasca in noi!
Si-ntai tu Doamne si apoi voi, sunteti motivul zambetului meu!
Wednesday, December 4, 2013
Oameni flamanzi
Oamenii sunt flămânzi.Continuu flămânzi. Sunt pământuri secetoase care tânjesc după izvoare de ape. Și-atunci ei trebuie hrăniți, dar nu cu hrana asta trupească ci hrăniți cu sentimente, cu vorbe, cu fapte. De câte ori mă gândesc la oameni îmi răsuna un citat în minte: "relațiile sunt esența vieții" dar tare m-aș bucura să nu fie așa, pentru că în ultima vreme tot mai des îi asemuiesc cu copacii din pădure, tăcuți, tainici, goi, și lucrând pentru propria coroană.
Și-n timp ce mintea mea frământa la "pădurea asta de oamenii" m-am gândit la scena din Matei 14: "Locul acesta este pustiu, și vremea iată că a trecut; dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-și cumpere de mâncare."N-au nevoie să plece", le-a răspuns Isus, "dați-le voi să mănânce."
Nu vreau să scot din context, vreau să subliniez un lucru: Suntem responsabili! Dacă hotărâm să ținem oameni lângă noi, trebuie să-i hrănim, să-i adăpam. Când într-un fel, când într-altul. Oare nu-i destul de greu așa? Oare nu-s poverile destule și suficiente de trebuie să le suplimentăm numărul? Oare chiar nu vrem să vedem minunile lui Dumnezeu ținându-i lângă noi? Chiar trebuie să-i trimitem să-și cumpere de mâncare? Oare e greu să-i prețuim? E reconfortant să-i vedem plecați prin "sate"?
Dorința și rugăciunea mea e să fim generoși. Să fim conștienți că nu la întâmplare ni se încredințează inimile oamenilor, să plantăm în ele. Să fim responsabili pentru felul în care o facem. Pentru că minunile se întâmplă când rămân și nicidecum când pleacă... pentru că oamenii de lângă noi chiar sunt flămânzi.
Sunday, November 24, 2013
Ei bine...a renuntat
Se întețise lupta cum nu mai simțise demult. Durerile se prăvăleau una câte una peste ea, asemeni pietrelor. În loc să se opună, să acționeze sau chiar să facă ceva, renunțase și le aștepta...nu în tăcere ca altădată, ci cu izvoare mari și sărate. Nu mai fusese așa gâtuită de emoții, nu-i mai ruginise demult sufletul în așa măsură. Poverile erau deosebit de grele și le purta de mult timp. Gândurile devenisera chinuitoare. Cum mai bătea vântul peste biată bătrână. Cântă așa tomnatic și parcă nesfârșit. Supusă chinului neîndurător într-una din seri s-a hotărât să renunțe. A renunțat să mai lupte. A fugit și s-a adaposit sub umbra Aripilor Lui. I-a încredințat lui toată lupta, toată frământarea purtată atâta timp în piept. Toata avalanșa de dureri. Frâiele care au condus amărăciunile atâta timp s-au desprins acum din mâinile istovite și s-a simțit după mult timp liberă. A rostit din nou și din nou, "facă-se voia Ta!" până când glasul s-a stins și-a fost înlocuit cu o mare de pace. Era acolo Păstorul, după mult timp, era liniște și nici o rană nu mai sângera. Era acolo Mângâierea. Ce bine era.. ce dor i-a fost.
Thursday, November 21, 2013
Piedestal
N-o mai intalnisem demult pe batrana si-acum parea mai abatuta ca niciodata. Picioarele istovite, chipul palid si obosit, riduri nenumarate pe fruntea altadata senina si ochii goi. Imi venea greu sa-i cer socoteala...Altadata veselia ei era asa graitoare, asa contagioasa, si-acum parca greul ei ma durea si pe mine. Asa ca fara sa gandesc prea mult m-am auzit rostind: ce poveri porti batrana draga? Cine a intunecat cerul vietii tale? Si-n loc de grai, ochii i-au devenit mai tristi si-am auzit un oftat de am crezut ca i se rupe pieptul. Mai mult, in colturile ochilor i-au inflorit lacrimi, care mai apoi s-au rostogolit vijelios pe obraji. Dupa ceasuri lungi de asteptare, cu vocea stinsa a spus: Oh... oh cetatea din care vin...Oamenii de-acolo... S-a asezat pe-o buturuga, si-a incrucisat mainile in poala, iar eu am fost ferm convinsa ca o sa aud o poveste cum n-am mai auzit vreodata...
Oamenii de-acolo au luat raul drept bine, si-au luat vorbele si le-au facut sageti, si-au indreptat faptele doar spre ei, si-au ridicat ziduri in inimile lor. Oameni-piatra. Oameni cu colturi. Oameni sfaramiciosi.
Am prins curaj si-am intrebat batrana: Cum se numea cetatea unde ai fost? Piedestal, mi-a raspuns, Piedestal, a repetat cu vocea gatuita de durere. Cetatea aceea e-nvaluita de-un fum al sinelui, de tronuri pe care imparateste cate un Eu. Acolo oamenii nu zabovesc, nu rad, doar alearga fara incetare si-n fiecare zi imbatranesc. Acolo oamenii au altfel de povesti de cat aveam noi aici. Povesti despre un "Vecin" pe care le tot repeta obsesiv. Acolo vantul bunului simt n-a batut niciodata si gurile suna tare, semn ca mintiile sunt goale. Oamenii sunt invatati si atotstiutori, n-asculta sfat si nici mustrare. Acolo totul e perfect in ochii lor...
Gandurile mi-au inghetat, gatul mi-a devenit uscat.. si m-am gandit la Soare. Am zis: Acolo nu-i loc pentru Soare? - E loc! E loc! a spus grav, si ochii i-au stralucit pentru prima data. De cand am ajuns acolo, nu incetez sa-L rog sa rasara, sa vina sa darame intariturile, sa surpe ziduri. Sa umple inimi, sa schimbe minti... E loc!
Si-atunci am inteles si eu... ca unde nu-i Soare, e intuneric de-neinvins si unde e "Eu", nu-i loc de El. Si tot intr-o goana surda vom fi, daca nu vor straluci razele Lui peste noi. Raze care ard, schimba, purifica, raze sfinte si de dorit in toate cetatile Piedestal pe care le-am intalnit.
Rasari Soare, rasari!
Friday, November 15, 2013
Om sau portelan?
Fapta dupa fapta, eveniment dupa eveniment, mi s-a intarit certitudinea: nu-i om, e portelan. Desi era portelanului, personal o consider demult apusa, se pare ca se incapataneaza sa-si pastreze autenticitatea. Ei bine...si nu in vitrina bunicii ca altadata, ci in inimile noastre.
Originar din China anilor 960, rociile de cuart si mica, formau asa zisa "piatra de portelan", materia prima necesara prelucrarii acestui obiect. Portelanul chinezesc, creat la un standard superior, cu modele florale deosebite a fost cunoscut si apreciat in lumea intreaga.
Insa, noi, muritorii de rand am incetat sa le privim doar ca pe niste obiecte de arta, asa ca ne-am "metamorfozat" in ele.
Astfel am devenit reci si nesimtitori, nepasatori si exagerat de sensibili. Si..din tot materialul de calitate pe care l-a investit Creatorul in noi, ne-am transformat in obiecte, asezate confortabil in spatele unei vitrine, locul perfect pentru a gazdui praful. Orice vorba deranjeaza, orice vorba irita, sigurul care conteaza si merita: sunt eu!
Serios?!
Sparga Domnul cu dragostea Lui toata ceramica ce ne inconjoara inimile. Incalzeasca Domnul cu caldura Lui, toate raceliile noastre, lumineze cu lumina Lui intunericul nostru!
Sa ne faca Domnul partasi procesului prin care "piatra de portelan" devine sticla fina si de calitate, devine opera Lui perfecta de arta. De altfel, singurul lucru bun pe care-l vad si consider bun la portelan!
Originar din China anilor 960, rociile de cuart si mica, formau asa zisa "piatra de portelan", materia prima necesara prelucrarii acestui obiect. Portelanul chinezesc, creat la un standard superior, cu modele florale deosebite a fost cunoscut si apreciat in lumea intreaga.
Insa, noi, muritorii de rand am incetat sa le privim doar ca pe niste obiecte de arta, asa ca ne-am "metamorfozat" in ele.
Astfel am devenit reci si nesimtitori, nepasatori si exagerat de sensibili. Si..din tot materialul de calitate pe care l-a investit Creatorul in noi, ne-am transformat in obiecte, asezate confortabil in spatele unei vitrine, locul perfect pentru a gazdui praful. Orice vorba deranjeaza, orice vorba irita, sigurul care conteaza si merita: sunt eu!
Serios?!
Sparga Domnul cu dragostea Lui toata ceramica ce ne inconjoara inimile. Incalzeasca Domnul cu caldura Lui, toate raceliile noastre, lumineze cu lumina Lui intunericul nostru!
Sa ne faca Domnul partasi procesului prin care "piatra de portelan" devine sticla fina si de calitate, devine opera Lui perfecta de arta. De altfel, singurul lucru bun pe care-l vad si consider bun la portelan!
Friday, November 8, 2013
N-am niciunul... toti s-au dus
Ei bine...s-a mai dus unul. Si El a fost Pazitorul meu! Si astazi mai sunt pentru ca a fost El.- Oridecate ori a fost nevoie. A fost o Mana intinsa, o Inima iubitoare, o Minte inteleapta. A fost si este tot ce eu nu sunt.
A fost un an al contrastelor. Bucurii care mi-au extaziat inima si dureri care mi-au ingenuncheat-o. Si la final de an asta e certudinea mea, ca nu exista alta nadejde: "Nadajduieste in Domnul! Fii tare, imbarbateaza-ti inima si nadajduieste in Domnul! (Ps.27:14)"
Multumesc oamenilor de langa mine pentru rabdare, pentru bunatate si pentru prezenta. Multumesc pentru timpul vostru. Multumesc ca sunteti. Imi doresc sa fiu o revarsare de bunatate si de dragoste pentru voi... si esuez. Imi doresc sa va aduc bucurie si sa fiu prezenta si eu... dar gresesc. Si pentru ce nu sunt, imi pare rau. In schimb, multumesc ca voi sunteti minunati. Multumesc pentru inca un an cu voi!
Si de-acum, te rog Doamne, prinde mana mea si condu pasii mei! Ia mintea mea si umple-o de cunostiinta Ta, ia inima mea si toarna din dragostea Ta, ia mainile mele si inzesteaza-le!
Si doresc ca uitandu-Te la mine sa ai bucurie!
Subscribe to:
Posts (Atom)



