Dumnica mi-e dor. Cel mai dor. E ziua cand mi se deschide cufarul cu amintiri, si scot din el, imagine dupa imagine, cu ecou de vorbe uneori. Sunt si uimita parca de tot vacarmul ce-l dezlantuieste mintea mea; aude o cantare si brusc e cu ani in urma, in alt loc, cu alt chip si cu alt soare afara sau vede un om si brusc e la kilometrii distanta sa intalneasca omul din amintiri. Presupun ca este un cufar fara fund. Cufar cu filme, vorbe si imagini. Nu dureaza deloc mult sa-l deschid, si-l am mereu cu mine. Duminica mi-e dor de biserica mea, de oamenii de acolo. In rugaciunile mele, ii binecuvintez, si ma rog ca Domnul sa mi-i aduca "aproape". Macar aproape in ganduri. As putea numi duminica dor. Pana sa-mi creasca radacini aici, imi va fi tot dor. Si oricat ar curge izvoarele, tot nu-l vor stinge. Pentru ca am invatat sa traiesc cu dorul asta. Cu oameni lipsa, cu locuri lipsa, cu lipsa...
Dar vreau sa stiti ca Dumnezeu e credincios. si vrea sa fim si noi. Ca Dumnezeu aduce lipsa ca sa pretuim prezenta. Ca Dumnezeu asterne toamna pe pamant, si noi traim credinciosi cu gandul, ca vine primavara. Asa lucreaza Dumnezeu. Ia ceva sa dea altceva, mai nou, mai bun, mai frumos. Sunt binecuvantata sa-mi fie dor, dar credincioasa ca peste toata toamna asta, se va asterne o primvara nepretuit mai frumoasa, chiar daca nu aici pe pamant.
Fiti credinciosi! si Domnul sa binecuvinteze dorurile voastre!
Sunday, October 19, 2014
Monday, October 13, 2014
Odihna in Christos
In timpul in care ma rugam pentru mutarea mea aici, in rugaciunile mele Ii ziceam lui Dumnezeu: "Doamne, te rog sa aduci un timp de odihna pentru mine, acolo. Doamne, imi doresc asa tare sa ma odihnesc in Tine."
Am fost stresata destul de mult, asa mult incat zilele trecute am convenit in mintea mea ca luna septembrie am sarit-o anul asta din calendar.
E octombrie cald si-o toamna odihnitoare. Mi se relaxeaza celulele cum ziceam, si mi se bucura, si inima mea are ecou din cantarea Mariei de odinioara "Sufletul meu mareste pe Domnul si mi se bucura duhul in Dumnezeu, Mantuitorul meu." Ieri cand eram in Casa Lui si ne-am pus in genunchi cu toata biserica, m-a cuprins o bucurie nepretuita si cred din toata inima ca Dumnezeu are acolo sus un hambar in care pune dorintele noastre, si la vreme potrivita ni le ofera ca pe niste roade. Cand ne-am ridicat mainile spre cer si din suflet ne-au curs rugaciuni, m-am simtit imbogatita din nou. Cuget in mintea mea ca dorintele mele nu s-au pierdut pe drum, ci au stranse sus de Domnul meu si la vremea potrivita le-am primit inapoi, implinite. Sunt mult binecuvantata, El este Implinitorul dorintelor mele!
Ah, ce buna e odihna in El!
Am fost stresata destul de mult, asa mult incat zilele trecute am convenit in mintea mea ca luna septembrie am sarit-o anul asta din calendar.
E octombrie cald si-o toamna odihnitoare. Mi se relaxeaza celulele cum ziceam, si mi se bucura, si inima mea are ecou din cantarea Mariei de odinioara "Sufletul meu mareste pe Domnul si mi se bucura duhul in Dumnezeu, Mantuitorul meu." Ieri cand eram in Casa Lui si ne-am pus in genunchi cu toata biserica, m-a cuprins o bucurie nepretuita si cred din toata inima ca Dumnezeu are acolo sus un hambar in care pune dorintele noastre, si la vreme potrivita ni le ofera ca pe niste roade. Cand ne-am ridicat mainile spre cer si din suflet ne-au curs rugaciuni, m-am simtit imbogatita din nou. Cuget in mintea mea ca dorintele mele nu s-au pierdut pe drum, ci au stranse sus de Domnul meu si la vremea potrivita le-am primit inapoi, implinite. Sunt mult binecuvantata, El este Implinitorul dorintelor mele!
Ah, ce buna e odihna in El!
Sunday, October 5, 2014
P.S.
Iti scriu acum pentru ultima oara. Am o avalansa de vorbe in minte si cu greu le conturez in cuvinte. Daca vor fi dezordonate sunt pentru ca inima scrie si nu ratiunea. Ratiunea mea ar lega maini si inima in acest moment. Dar vreau sa ma revars, sa dau pe-afara ca sa nu mai ramana nimic acolo. Nu-mi permit sa ma opresc, sa plang, sa fiu dezorientata sau sa disper. Vreau sa-mi amintesc si acum ca Dumnezeu imi da intotdeauna ceea ce-mi trebuie. Vreau sa-mi amintesc sa nu fortez lucrurile, sa le las sa curga, sa astept binecuvantarea.
De acum cand ochii mei te vor privi, inima nu-mi va mai bate, cand te voi auzi vorbind, ecoul vorbelor tale va fi surd. Ai fost mereu un strain. Acum esti bine-cunoscut. Si tot timpuri trecute folosesc cand ma gandesc la tine. Ai fost omul care a adus cea mai multa intristare in viata mea. Si poate cele mai multe lacrimi. Si-acum cand te vad ca incerci la borcanele cu dulceata, cand unul cand altul, caut in mine urme de pretuire, si nu gasesc. Ai smuls cele mai frumoase complimente de la mine, duca-se'n Banat. Ai smuls timp, zile, transformate in ani, ai intins nervi la maxim, mi-ai construit un munte de tacere, si cand ai prins ocazia m-ai umilit. Insa intalnidu-ma cu tine, m-am intalnit cu mine. Mi-am vazut limitele, si mai mult, mi-am intarit strigatele catre Dumnezeu. Acesta e privilegiul meu. Ca am invatat, un munte de lectii si acum privesc inainte, doar inainte.
P.S. Am plecat, Straine...
De acum cand ochii mei te vor privi, inima nu-mi va mai bate, cand te voi auzi vorbind, ecoul vorbelor tale va fi surd. Ai fost mereu un strain. Acum esti bine-cunoscut. Si tot timpuri trecute folosesc cand ma gandesc la tine. Ai fost omul care a adus cea mai multa intristare in viata mea. Si poate cele mai multe lacrimi. Si-acum cand te vad ca incerci la borcanele cu dulceata, cand unul cand altul, caut in mine urme de pretuire, si nu gasesc. Ai smuls cele mai frumoase complimente de la mine, duca-se'n Banat. Ai smuls timp, zile, transformate in ani, ai intins nervi la maxim, mi-ai construit un munte de tacere, si cand ai prins ocazia m-ai umilit. Insa intalnidu-ma cu tine, m-am intalnit cu mine. Mi-am vazut limitele, si mai mult, mi-am intarit strigatele catre Dumnezeu. Acesta e privilegiul meu. Ca am invatat, un munte de lectii si acum privesc inainte, doar inainte.
P.S. Am plecat, Straine...
Thursday, October 2, 2014
Departe. Binecuvantata deplin.
A trecut o luna grea, poate cea mai grea dintre cele mai grele. O luna in care tot traiul linistit in care eram a fost schimbat. O luna de teama, de indoieli, de vorbe ale carora ecou l-am auzit din nou si din nou. O luna in care celule mi-au fost incordate, au prins glas, si-au strigat catre Dumnezeu. O luna in care bucuria a ars nestavilit si-a fost cel mai bun anestezic. O luna nebuna, teribila. O luna in care am depins de Dumnezeu, in care am cunoscut deplin ca sunt la voia milei Lui. Si Dumnezeu a fost generos, a fost mai inalt decat meritele mele. Dumnezeu mi-a dat minuni, minuni de oameni care mi-au udat inima, minuni si binecuvantari.
Imi amintesc clar si lamurit dimineata in care m-am trezit cu un corp dureros de greu si lipsit de energie si bucurie, semn ca anestezicul s-a dus, si-atunci s-a intamplat minunea. S-au deschis cerurile si-am fost binecuvantata. A urmat o seara in care celule s-au relaxat si inima a batut. Simteam viata din nou.
E prima zi, prima zi in care sunt linistita si stabila. Si-acum traiesc stiind clar ca exista minuni, ca Dumnezeu este inimagimabil de bun.
Sunt departe si port poveri de dor, dor de tot ce-a fost, dar sa stiti oameni minunati ca mi-e drag sa-mi fie dor de voi. Multumesc pentru genunchii plecati. Dumnezeu sa-i rasplateasca. Mi-a fost drag ca mi-ati purtat grija. Dumnezeu sa va poarte grija si voua.
Transformarea asta poarta semnatura Lui. Binecuvantarile din "piatra seaca" sunt tot din acelasi Izvor. Ma trezesc saraca in cuvinte si bogata in binecuvantari.
Iti multumesc Iehova Iire!
Monday, September 15, 2014
Diplomatia s-a dus pe drumul fara intoarcere...
Au trecut destul de multi ani de-atunci, insa nu voi uita prima intalnire. M-am intors plangand si-n mintea mea am fost ferm convinsa ca nu va mai exista a doua. Dar a existat, una care a tinut doi ani. Si uitandu-ma in urma, imi spun mereu si mereu, ca Dumnezeu mi-a dat toate lucrurile care mi-au trebuit, si-au fost mult mai bune decat cele pe care le-am vrut eu.
Intalnirea dintre naivitate si diplomatie a fost dureroasa, mi-o fost inima pe altar din nou si din nou.
Si stau acum, la cativa kilometrii distanta, gandindu-ma ca diplomatia s-a dus pe drumul fara intoarcere. N-am nici macar o poza cu chipul ei, insa amintirile imi sunt mai vii ca orice poze cu sunete din rasul ei. A fost un om-lectie, un om datorita caruia, eu nu eram astazi ce sunt, si-atunci ii sunt recunoscatoare. Ma bucur ca i-am vazut chipul respirand si mirosind flori de liliac, ma bucur ca am vazut-o mancand cu bucurie puerila visine primavaratice, la ultimele intalniri, m-am bucurat si de iubirea ce-am simtit-o atunci navalindu-mi in inima. Acum e ceas tarziu, ma doare inima prin colturi, si-ti multumesc femeie-lectie! ai slefuit necioplirea din mine!
Sunt resemnata la gandul ca pasesti pe strazi de aur, cu ambele picioare, si orice suferinta a fost curmata.
Ne-om revedea curand!
Sunday, August 31, 2014
Î n c e p u t
A inceput toamna, a inceput, inceput, inceput. Saptamana ce-a trecut, cel mai des cuvant pe care l-a rostit mintea mea a fost "ultim/a". Si-acum zic: Adio, ultimul minut de vara! si-l inlocuiesc cu un nou cuvant "primul, prima."
Imi place sa spun simplu "schimbare de perspectiva", insa cred din toata inima ca Mana Artistului scrie un portativ nou pentru mine, ca e felul Lui tacut de a-mi spune: Cum sa-ti mai demonstrez ca am grija de tine?! si e asa reconfortant sa-mi poarte grija! E asa linistitor sa stiu ca Tu imi vei pazi picioarele de pietre si sufletul de dureri. E asa balsamica rugaciunea prietenilor mei. E odihnitor sa conduci Tu, sa netezesti carari si sa-mi porti mana in a Ta.
Te rog sa fie toamna de roade plina. Te rog sa ramai aici, sa binecuvintezi, sa rasplatesti si daca trebuie sa mangai. Te rog si sa mergi inaintea mea. Doar asa am curaj sa vin si eu.
Iti multumesc pentru credinciosie. Iti multumesc pentru o toamna noua. Ajuta-ne sa ne odihnim in ea, iar puterea Ta sa biruiasca in noi!
Imi place sa spun simplu "schimbare de perspectiva", insa cred din toata inima ca Mana Artistului scrie un portativ nou pentru mine, ca e felul Lui tacut de a-mi spune: Cum sa-ti mai demonstrez ca am grija de tine?! si e asa reconfortant sa-mi poarte grija! E asa linistitor sa stiu ca Tu imi vei pazi picioarele de pietre si sufletul de dureri. E asa balsamica rugaciunea prietenilor mei. E odihnitor sa conduci Tu, sa netezesti carari si sa-mi porti mana in a Ta.
Te rog sa fie toamna de roade plina. Te rog sa ramai aici, sa binecuvintezi, sa rasplatesti si daca trebuie sa mangai. Te rog si sa mergi inaintea mea. Doar asa am curaj sa vin si eu.
Iti multumesc pentru credinciosie. Iti multumesc pentru o toamna noua. Ajuta-ne sa ne odihnim in ea, iar puterea Ta sa biruiasca in noi!
Monday, May 26, 2014
Nu pleci pentru ca ti-a fost bine
Pleci pentru ca realizezi ca ai mainile goale. Ca investiile tale in loc sa creasca, se trec, se irosesc. Vrem sa stam langa oameni ca sa le sporim fericirea, sa construim alaturi de ei. Sa schimbam ceva, sa dam valoare. Insa vin zile cand realizam ca nu putem muta pietre. Zile in care plecam, fara sa ne luam jucariile, fara sa mai pastram ceva, plecam pur si simplu, pentru ca n-a fost bine. Pentru ca ore, zile, chiar ani se declara pierduti..Pentru ca in urma noastra ramane bine si ramane liniste. Nu suntem mai goi sau mai singuri, nicidecum. Suntem in sfarsit noi. Noi din nou. Se curma ganduri framantate, nopti de neliniste, nopti in care hotarasti sa lupti din nou si din nou, pana cand dimineata realitatii te trezeste si iti spune ca esti in directia gresita. Ca pui pietre la zidul gresit.
In fond, nu esti mai sarac sau mai lipsit. Painea aruncata pe ape se intoarce intr-o zi la noi. Nu te lasa coplesit de amaraciune sau de neiertare, din cauza spirtului sarac pentru care nu mai existi acum. E sarac pentru ca n-a stiut intai sa primeasca, pentru ca nu i-a ramas macar un salut pe buze, pentru ca bratele au fost prea vulnerabile sa construiasca impreuna.
Pleci ca sa te vindeci, ca sa te bucuri, ca sa fii tu...si stiu ca intr-o zi, zidurile vor fi doar o amintire, ziduri care te-au facut mai puternic.
In fond, nu esti mai sarac sau mai lipsit. Painea aruncata pe ape se intoarce intr-o zi la noi. Nu te lasa coplesit de amaraciune sau de neiertare, din cauza spirtului sarac pentru care nu mai existi acum. E sarac pentru ca n-a stiut intai sa primeasca, pentru ca nu i-a ramas macar un salut pe buze, pentru ca bratele au fost prea vulnerabile sa construiasca impreuna.
Pleci ca sa te vindeci, ca sa te bucuri, ca sa fii tu...si stiu ca intr-o zi, zidurile vor fi doar o amintire, ziduri care te-au facut mai puternic.
Subscribe to:
Posts (Atom)


