Friday, November 7, 2014

Crețulina curajoasă

Am cunoscut-o intr-o zi de octombrie. Ten frumos masliniu si bucle jucause, revarsate pe spate.  Ochii misteriosi si stralucitori. Mi-a fost stalp vreme de-o luna, si-o bucurie in fiecare zi si oricat de tare ne-a fost teama ca nu reusim, eu una, o declar eroina. Cretulina curajoasa ce esti!
Mi-as fi dorit tare sa nu-ti incepi asa cariera, dar sunt sigura ca temeiile, in viata, se pun cu pietre tari ca sa fie constructia solida.
 Esti un om puternic, si daca se vor mai ridica valurile asupra ta sa nu te temi ca nu le biruiesti. Esti inzestrata si capabila sa umbli pe ape.
Ma voi amuza cu gandul la "Scuturici", cel mai probabil te voi mai astepta dimineata, stiind ca intarzi, te voi cauta prin birou sa-ti pun intrebari, voi fi linistita la gandul ca nu mai arunci cu animalutele tale in mine, insa ...in fiecare zi imi va fi dor!
Sa fii curajoasa si Dumnezeu sa-ti poarte  de grija! Cum ziceam: esti o eroina!


Pe drum de toamnă



Pe drum de toamnă,
dintr-un car cu boi,
se auzea un vuiet de butoi:
- Eu sunt... bum!... bum!... butoiul
care bubui pe drum!
Sunt bucuros că am volum!
Că doar nu-s buburuz
sau bolovan
să tac buştean
ca ăst butoi
ce zace-alături bobotit
ca un buboi!...
Şi-ai casei au sărit năboi
cu păhărelele,
zicând glumeţ:
- Hai, dă-ne-o probă, măiastre vorbăreţ.
- Bum!... Bucuros!
Vă dau!
Dar... mai domol!...
Căci, să vedeţi...
pentru moment,
sunt gol...
- Dar tu? i-au zis butoiului vecin.
Nu spui nimic?
- Nu pot
Sunt plin.
Şi s-au umplut paharele de vin!...
Şi-acum
MORALA-şi dă tributul:
Atunci când e Cristos în noi,
nu mai vorbeşte doaga de butoi,
ci conţinutul...
[Costache Ioanid]

Monday, November 3, 2014

Mă va purta

E seara.  Ziua a fost tensionanta si decisiva. Cumva pluteam in aer, din nou. Fara incetare mi-a rasunat in minte cantarea asta:

Mâna Ta, Doamne,
M-a scăpat din noaptea grea.
Mâna Ta, Doamne,
Mă păzeşte în noaptea rea.
Şi poate fi valul înalt,

Tu ţii corabia mea.
Mâna Ta, Doamne, mă va purta
.


M-am gandit mai devreme ca respir rugaciune si nu aer. Mi-am impletit in minte disperarea si aproape m-am certat cu Dumnezeu: ce castigi daca ma chinui? 
Pe seara am primit un telefon, si-apoi si-o intalnire, si-apoi o minune. Am ramas muta si-am plans. Am plans cu lacrimi fierbinti, cu ecou viu de rugaciune  de-o seara inainte, implinita. Doamne, vreau sa vad minunile Tale! Si-a fost asa prompt. Asa credincios.Privesc in jos cu rusine. Tac, Dumnezeu lucreaza, si nu oricum si nu prin lucruri mici. Dumnezeu face minuni!  Sa nu va indoiti de Dumnezeu.  Scriam cu o seara inainte ca mi-e sufletul ars si uscat, acum e vindecat si udat...Ti-ai facut Numele de slava! 
Daruitorule, daca citesti si tu, Dumnezeu sa-ti rasplateasca! Sa nu duci lipsa de niciun bine! 

 N-am cuvinte sa-Ti multumesc, Doamne! 


Sunday, November 2, 2014

Inima biciuita

Inima biciuita, pe toate partile, arsa cu nerabdare, cu tacere. Cu timpul lui Dumnezeu intarziat...Cu durere. Cu avalanse de intrebari surde, cu depresii care bat nerabdatoare la usa, cu puteri epuizate.  
Si ma rog fierbinte sa ajunga ruga mea la El, sa intervina cumva, sa vad minunile Lui si inima sa mi se transforme intr-un rau de lauda si multumire.  El ia aminte la rugaciunea nevoiasului si nu-i nesocoteste rugaciunea. (Ps.102:17) 
Asta ma mai tine.... 

Monday, October 27, 2014

Si ecoul e tăcere...

Ma izbesc constant de taceri. De orice fel de taceri. Din partea oamenilor si din partea lui Dumnezeu. Taceri asurzitoare. Le vad ca pe niste sancturare in care eu, cu niciun chip nu sunt primita. Ziduri inalte de piatra ridicate pana la ceruri si cu porti ferecate. Si-atunci ma intreb, ma intreb si iar ma intreb si  incep astfel sa cred ca sunt compusa din intrebari. Ca sunt...o avalansa de intrebari. 
De cele mai felurite forme si culori. Intrebari asemeni izvoarelor obosite de-atata monolog. Ecouri surde. Dureroase. 
Invat in felul asta sa am rabdare. Sa am rabdare sa astept timpul lui Dumnezeu. Sa rupa El tacerea cu Vorba Lui. Sa-mi stavilesc, sa-mi ferec camarile intrebarilor si sa tac inaintea Lui. Si Vorba Lui sfanta s-ajunga pana la mine. Sa inteleg, sa tac si-apoi sa fac. 
Ma uit si-afara. Se aseaza tacerea peste pamant, peste cioburi, si peste orice colt. Frunzele obosite de-atatea lupta, si-au incetat orice freamat.  E liniste si resemnare. Poate ca Toamna e sora cu Tacerea. Si-atunci si numele meu necunoscut ar putea fi Intrebare. As vrea sa spun ca intrebarea mea nu este o curiozitate iscoditoare, e doar indemnul de-a vorbi. De-ati spune povestea. E felul meu de-ati spune ca te ascult si vorba ta e importanta, dar trebuie sa inteleg ca nu toti sunt povestitori, si vad in intrebarea mea iscoada dupa strugurii bogati ai tarii. Stiu ca tacerea nu poate fi acuzata. Am inteles asta in anii ce-au trecut. Asa ca nu ma voi supara daca vorba mea va fi ecoul tacerii tale. Si-as vrea.. ca nici intrebarea mea sa nu supere. Sa nu fie rascolitoare peste rani neinchise inca, sa nu fie suparatoare in niciun fel.  
Pana la urma  binecuvantate fie ele, taceri! Taceri de sus de la Doamne, si-apoi de la voi.  Sa se reverse-n mine rabdarea si intelegerea ca-n sanctuarul prudentei nu poti intra oricum si-oricand!

Si-n resemnare spun si eu: Restul e tacere! 

Sunday, October 19, 2014

D o r

Dumnica mi-e dor. Cel mai dor. E ziua cand mi se deschide  cufarul cu amintiri, si scot din el,  imagine dupa imagine, cu ecou de vorbe uneori. Sunt si uimita parca de tot vacarmul ce-l dezlantuieste mintea mea;  aude o cantare si brusc e cu ani in urma, in alt loc, cu alt chip si cu alt soare afara sau vede un om si  brusc e la kilometrii distanta sa intalneasca omul din amintiri. Presupun ca este un cufar fara fund. Cufar cu filme, vorbe si imagini. Nu dureaza deloc mult sa-l deschid, si-l am mereu cu mine. Duminica mi-e dor de biserica mea, de oamenii de acolo.  In rugaciunile mele, ii binecuvintez, si ma rog ca Domnul sa mi-i aduca "aproape". Macar aproape in ganduri. As putea numi duminica dor. Pana sa-mi creasca radacini aici, imi va fi tot dor.  Si oricat ar curge izvoarele, tot nu-l vor stinge. Pentru ca am invatat sa traiesc cu dorul asta. Cu oameni lipsa, cu locuri lipsa, cu lipsa... 
Dar vreau sa stiti ca Dumnezeu e credincios. si vrea sa fim si noi. Ca Dumnezeu aduce lipsa ca sa pretuim prezenta. Ca Dumnezeu asterne toamna pe pamant, si noi traim credinciosi cu gandul, ca vine primavara. Asa lucreaza Dumnezeu. Ia ceva sa dea altceva, mai nou, mai bun, mai frumos. Sunt binecuvantata sa-mi fie dor, dar credincioasa ca peste toata toamna asta, se va asterne o primvara nepretuit mai frumoasa, chiar daca nu aici pe pamant.  


Fiti credinciosi! si Domnul sa binecuvinteze dorurile voastre! 

Monday, October 13, 2014

Odihna in Christos

In timpul in care ma rugam pentru mutarea mea aici, in rugaciunile mele Ii ziceam lui Dumnezeu: "Doamne, te rog sa aduci un timp de odihna pentru mine, acolo. Doamne, imi doresc asa tare sa ma odihnesc in Tine." 
Am fost stresata destul de mult, asa mult incat zilele trecute am convenit in mintea mea ca luna septembrie am sarit-o anul asta din calendar. 
E octombrie cald si-o toamna odihnitoare.  Mi se relaxeaza celulele cum ziceam, si mi se bucura, si inima  mea are ecou din cantarea Mariei de odinioara  "Sufletul meu mareste pe Domnul si mi se bucura duhul in Dumnezeu, Mantuitorul meu."  Ieri cand eram in Casa Lui si ne-am pus in genunchi cu toata biserica,  m-a cuprins o bucurie nepretuita si cred din toata inima ca Dumnezeu are acolo sus un hambar in care pune dorintele noastre, si la vreme potrivita ni le ofera ca pe niste roade. Cand ne-am ridicat mainile spre cer si din suflet ne-au curs rugaciuni, m-am simtit imbogatita din nou. Cuget in mintea mea  ca dorintele mele nu s-au pierdut pe drum,  ci au stranse sus de Domnul meu si la vremea potrivita le-am primit inapoi, implinite. Sunt mult binecuvantata, El este Implinitorul dorintelor mele! 
 Ah, ce buna e odihna in El!