Mă întorc deseori la locul meu de liniște atunci când mi-e inima grea s-o vărs aici.  E prima data pe anul ăsta când îmi târ picioarele. Aceastra îngăduință mi-o permit doar  azi. Mă pregăteam să mulțumesc pentru bunătate și atenție, dar m-am oprit la timp, ca să primesc piatra ce trebuia să-mi închidă gura. Și e mai bine așa. Parcă asta mă convinge într-un fel că de multe ori aprecierile curg pe făgaș greșit, deși am fost învățată că niciodată să nu oprești un compliment atunci când simți că trebuie să-l spui. Și sunt cuminte și potolită la locul meu, pentru că simt gust amar, atât de amar că aș vrea să-l vărs. și-aș vrea uneori să se termine. Când oglindirile inelului "lordiac" prind nunante terne, trebuie să-i ții piept. Să le faci să strălucească din nou a soare. a Soare veșnic. Și să privești înainte spre izbăvire. Să alungi durerea și amărăciunea. Să ieși din colț și să prinzi o rază de soare, să te agăți cu ambele mâini de ea și să nu-i mai dai drumul până când n-ai prins străluciri și puteri din tolba ei.
 
 Până când nu strălucești și tu...