Era seara fatidică. Măslinii se aplecau sub povara
dureroasă, rău prevestitoare. Vântul
fredona cântecul trădării. Inimile
prietenilor încetau să mai bată biruiți de somnul nepăsării. În aer sărutul iudaic a pecetluit soarta
Domnului Isus. Paharul trebuia
sorbit.
Sudoarea dureroasă a
anticipării evenimentelor s-a transformat în picături de sânge. Apăsătoare povară chiar și pentru un Fiu de
Rege! Grădina
rugăciunii, a singurătății, a trădării a fost începutul biruinței. Este acolo altarul pe care au curs lacrimi
pentru noi neisprăviții lumii, locul unde a bătut ceasul pentru un timp nou,
unde s-a purtat haina umilinței ce pregătea drumul spre Calvar. Natura se răscolea și n-ar fi vrut să-L vadă
în suferinti cumplite pe Cel Nevinovat.
Chiar și drumul s-ar fi retras din calea pașilor Săi să nu-L poarte spre
Dealul care ne-a adus eliberarea. Și
dacă am înțelege puțin din durerea de-atunci am înțelege că lacrimile ni s-ar
fi cuvenit nouă, la fel și durerea pentru că vina se găsește în noi și nu în
Cel Sfânt. Dar am adormit și noi
laolaltă somnul neputinței până când picăturile Calvarului ne vor uda tâmplele
și ne va trezi ecoul veșniciei. Bate
ceasul dragostei de peste două mii de ani, de-odată cu clopotele
răstignirii. Un ceas care te-ar purta sub
măslinii din grădină și te-ar
îngenunchea pe urmele iubirii de-atunci.
Deschide-ți inima să
le auzi!
