Aș fi vrut să simt vântul din seara aceea. Aș fi vrut să văd crengile de măslin aplecându-se sub povara sumbrei nopti. Aș fi vrut să fiu acolo...să aud ruga fierbinte...să șterg lacrima transformată în sânge. Aș fi vrut să pot..dar atunci nu simțeam ce simt acum. Aș fi vrut să stau plecată în genunchi așteptând răscumpararea. Dar iată-mă fugită când a apărut Iuda. Iată-mă surâzând în fața sentinței de judecată. Iată-mă strigând : "Baraba" și iată și degetul meu arată: "răstignește-L". Privește-mă cum urmez gloata spre Dealul Sfânt. Privește-mă cum rostesc batjocuri și cum mă îmbat de furia popoarelor. Rânjetul ce-mi umple fața la vederea peisajului dezolant. Acest Om al durerii, acel Străin din Grădina cu Măslini, a cărui transpirație erau picături mari de sânge, crucificat între pământ și cer, alături de doi tâlhari, pietre despicate, cutremur de pământ, catapeteasma Templului ruptă în două prin mijloc, întuneric. Singur între pământ și cer. Probabil obrazul încă mai simțea sărutul trădării. Urechea încă mai auzea cuvintele lepădării, dar inima rămânea dragoste. Nasul simțea mirosul amețitor de oțet ...iar buzele rostesc :"Tată, iartă-i căci nu știu ce fac." Iată-mă dansând în sângele sfânt. Iată-mă călcând în picioare jertfa sfântă prin păcatul meu.
Aud un strigăt: "Eli Eli, Lama Sabactani... Omul durerii a atins apogeul chinului, Tatal și-a părăsit Fiul. Acum simte greul păcatului meu, dar obrazul nu-mi simte rușine, teamă sau fior. Continuă să râdă la cele petrecute. Nu m-a zdruncinat nimic, până în clipa când ochii mei i-au întâlnit pe ai Lui. L-am privit pentru o secundă și n-am mai putut să privesc mai departe. Lacrimile ce-mi șiroiau obrajii n-au fost suficiente să-mi spele ce-am văzut în mine. Genunchii neputincioși s-au plecat în tărână și ruga mea mută s-a transformat în strigăt de eliberare, în strigăt fierbinte și implorator. Am simțit pas cu pas cum fiecare celulă înalță jertfa mai pre sus de orice. Am simțit-o ca pe-o nevoie vitală. Am privit clar și deslușit zâmbetul Său și am trăit un Sabat nou. Unic. Am privit îndelung promisiunea unei Învieri și a unei Înălțări, promisiunea unui Scut-Mijlocitor până în Ziua Fericită. Văd și acum și veșnic voi vedea privirea răscumpărării. Simt ca acum căldura sângelui ce spală. Aud ecoul vorbeleor de iertare. Și inima mea știe că niciodată nu va exista o nevoie mai avidă după El. O nevoie repetată dupa privirea Celui disprețuit și părăsit de oameni și o adâncă mulțumire că a băut paharul și m-a iertat. N-am meritat, dar m-a iertat.
Aprilie 2010
