Cortina se lasă grea, atinge zgomotos podeaua și răspândește praf în jur. Într-un fel mult diferit de soare care se retrage elegant în fața lunii.
Cade după spectacole frumoase, după anotimpuri bune, în care inima a jubilat puerilă. După timpuri în care parcă simți că ai atins cu vârful degetelor rugăciuni împlinite.
Realitatea răsună surd și dureros. Și atunci te trezești că-ți curge rugăciunea ca lava fierbinte, prin vene. Te auzi chemându-L cum nu L-ai mai chemat.. Auzi ultimele sunete dintr-un gâtlej gâtuit de-atâta strigare. Te uiți la păhărele pline, te întrebi de ce există oameni-picături...îți formulezi rugăciunile mai clar, mai tare, și simți cum rugăciunea-ți nu străbate cerul de aramă. Te uiți cu ochii goi, spre ultima sclipire de răbdare. Spre turnuri dărâmate. Construite. Dărâmate. Construite.
Dureri surde bat în pieptul bătrân, în camera în care ai zăvorât tot ce
simți. Strigi cu glas stins, pierdut "Isuse Fiul lui David, ai milă de mine" pe ulițele prăfuite ale necredinței bate vânt rece de tăgadă. Trosnește îndoiala. "Doamne, sunt necredincioasă!" strig. "Nu te uita la mine, la crezul meu, fă după bunătatea Ta, fă minuni, Doamne!"
