Nu știu cât de bizară e dorința asta, a mea, de a dansa în ploaie. Însă știu că are efect benefic asupra mea. Ce se întamplă însă
când ploaia nu mai vine? Era greu de crezut că în mijlocul iernii o să am parte de ploaia
mea. Așa am fost binecuvântată eu…cu oameni metamorfozați în îngeri care aduc ploaia. Ploaia magică care purifică, schimbă, transformă.
Secetos era pământul inimii mele. Crispat
și ostenit de drum.
Frământat de amalgamul ăsta de gânduri. Și când mă gândesc
ca a fost nevoie doar de-o noapte și o vorbă. Doar de doi genunchi plecați în colțuri de lume. Doar un trăznet și un fulger până când norii să-și cearnă mirajul peste solul ofilit. Și-a plouat… a plouat, secunde, minute. Au căzut rând
pe rând copacii, frunzele, au fost alungate chiar și umbrele. A plouat ceasuri … ceasuri întregi până a
dat soarele și
picioarele infirme au început să alerge. Într-un mers unic, nou, de împiedicat.
Într-un mers proaspat, udat de ploaia iertării, spre adevăratul Soare.
No comments:
Post a Comment