Si-n veci n-o sa mai vie

"Pământule, dă-mi aripi 

săgeată vreau să fiu, să spintec

nemărginirea,

să nu mai văd în preajmă decât cer,

deasupra cer,

şi cer sub mine -"

Blaga L.

    De doua saptamanai ma gandesc cum sa concentrez un an intr-o scriere, intr-o simpla postare. Imi vine asa greu. Citeam epilogul de anul trecut, scurt si dureros pe alocuri.  Dar anul asta a fost wow, a fost un an bun, un an minunat. Dumnezeu a fost credincios, a fost darnic, bogat in bunatate.

 In urma cu un an, eu si cativa prieteni ne-am scris dorintele si le-am ascuns intr-un plic, cu promisiunea ca le vom deschide peste un an. Si le-am deschis. Din multele dorinte, una s-a implinit.  Privind superficial m-a incercat dezamagirea. Insa analizand pe indelete am realizat ca printr-o singura dorinta mi le-a implinit aproape pe toate. Nu e asta minunat?
 In primul rand El merita multumirea ca a tinut viata mea si-a dragilor mei. Ii multumesc Lui ca nu mi-a luat pe nimeni drag si mai mult de-atat, mi-a binecuvantat viata cu oameni minunati, oameni pentru care cuvintele de recunostiinta sunt sarace.  Ii multumesc Domnului ca am mers in fiecare zi pe picioarele mele. Ii multumesc ca m-a purtat si a fost puterea mea. Ii multumesc ca e tot ce eu nu sunt.
Ce-am invatat anul asta?  ca Tacerea nu poate fi acuzata!  Daca esti intelept s-o intelegi, intelege-o, daca nu, accept-o.
Ei bine.. anul asta am fost educata. Sa tac mai mult. Sa accept mai mult. Sa inteleg.  Sa renunt la toate ambitiile nesanatoase, Si sa stii ca ai fost un profesor bun. Si cred ca devi din ce in ce mai bun. Si desigur.. iti multumesc.
Multumesc pentru prezenta, pentru ingaduinta, multumesc pentru voi.

Si-o dorinta sanatoasa: As vrea energie pentru anul ce vine,o investire si-o consumare corecta, si-o asezare deplina in Voia Lui. As vrea pace si liniste. Si-o metamorfozare intr-o revarsare de bunatate pentru  voi!

S-avem un an in care Hristos sa biruiasca in noi! 

Si-ntai tu Doamne si apoi voi, sunteti motivul zambetului meu! 

Oameni flamanzi

  
 Oamenii sunt flămânzi.Continuu flămânzi. Sunt pământuri secetoase care tânjesc după izvoare de ape. Și-atunci ei trebuie hrăniți, dar nu cu hrana asta trupească ci hrăniți cu sentimente, cu vorbe, cu fapte. De câte ori mă gândesc la oameni îmi răsuna un citat în minte: "relațiile sunt esența vieții" dar tare m-aș bucura să nu fie așa, pentru că în ultima vreme tot mai des îi asemuiesc cu copacii din pădure, tăcuți, tainici, goi, și lucrând pentru propria coroană. 
 Și-n timp ce mintea mea frământa la "pădurea asta de oamenii"  m-am gândit la scena din Matei 14: "Locul acesta este pustiu, și vremea iată că a trecut; dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-și cumpere de mâncare."N-au nevoie să plece", le-a răspuns Isus, "dați-le voi să mănânce."   
 Nu vreau să scot din context, vreau să subliniez un lucru: Suntem responsabili! Dacă hotărâm să ținem oameni lângă noi, trebuie să-i hrănim, să-i adăpam. Când într-un fel, când într-altul.  Oare nu-i destul de greu așa? Oare nu-s poverile destule și suficiente de trebuie să le suplimentăm numărul? Oare chiar nu vrem să vedem minunile lui Dumnezeu ținându-i lângă noi? Chiar trebuie să-i trimitem să-și cumpere de mâncare? Oare e greu să-i prețuim? E reconfortant să-i vedem plecați prin "sate"?  
 Dorința și rugăciunea mea e să fim generoși. Să fim conștienți că nu la întâmplare ni se încredințează inimile oamenilor, să plantăm în ele. Să fim responsabili pentru felul în care o facem. Pentru că minunile se întâmplă când rămân și nicidecum când pleacă... pentru că oamenii de lângă noi chiar sunt flămânzi.