Oamenii sunt flămânzi.Continuu flămânzi. Sunt pământuri secetoase care tânjesc după izvoare de ape. Și-atunci ei trebuie hrăniți, dar nu cu hrana asta trupească ci hrăniți cu sentimente, cu vorbe, cu fapte. De câte ori mă gândesc la oameni îmi răsuna un citat în minte: "relațiile sunt esența vieții" dar tare m-aș bucura să nu fie așa, pentru că în ultima vreme tot mai des îi asemuiesc cu copacii din pădure, tăcuți, tainici, goi, și lucrând pentru propria coroană.
Și-n timp ce mintea mea frământa la "pădurea asta de oamenii" m-am gândit la scena din Matei 14: "Locul acesta este pustiu, și vremea iată că a trecut; dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-și cumpere de mâncare."N-au nevoie să plece", le-a răspuns Isus, "dați-le voi să mănânce."
Nu vreau să scot din context, vreau să subliniez un lucru: Suntem responsabili! Dacă hotărâm să ținem oameni lângă noi, trebuie să-i hrănim, să-i adăpam. Când într-un fel, când într-altul. Oare nu-i destul de greu așa? Oare nu-s poverile destule și suficiente de trebuie să le suplimentăm numărul? Oare chiar nu vrem să vedem minunile lui Dumnezeu ținându-i lângă noi? Chiar trebuie să-i trimitem să-și cumpere de mâncare? Oare e greu să-i prețuim? E reconfortant să-i vedem plecați prin "sate"?
Dorința și rugăciunea mea e să fim generoși. Să fim conștienți că nu la întâmplare ni se încredințează inimile oamenilor, să plantăm în ele. Să fim responsabili pentru felul în care o facem. Pentru că minunile se întâmplă când rămân și nicidecum când pleacă... pentru că oamenii de lângă noi chiar sunt flămânzi.
E greu să vorbești despre responsabilitate în ziua de azi. Uneori cei flămânzi suntem chiar noi, și singurul mod prin care putem să fim umpluți e umplându-i pe alții.
ReplyDeleteCum am putea hrani pe altii cu ceea ce n-avem nici noi?
Delete