Alergand dupa pufi de papadie...

Am privit timp îndelungat la fetița cu ochii de azur și bucle castanii... alerga pe poteca ce ducea înspre lac, pentru a se așeza pe podul de peste el, că să mănânce pufarine sau să le arunce în apa, după dorința sufletului. A stat vreme nemăsurată acolo, privind în gol, cu fața liniștită și zâmbet strengar... și uitându-mă la ea mi-am dat seama că timpul și spațiul devin atemporale.

Mă întreb și acum ce gândește și de ce a hotărât să poposească, să se oprească pentru un timp și să-și contempleze viața. Poate că într-un gest de oboseală extremă a decis să se aseze. Îi sta viața în loc... e probabil ostenită de toată cerșeala dupa admirație, după atenție, după vorbe bune și dulci. Are picioarele pline de spini și inima dureros de tristă. Și-a rezemat capul pe mâna și și-a întins rochița peste trupul firav. Din par, vantul îi desprinde unul câte unul pufii de păpădie după care alergase până atunci. Îi privește resemnata cum se duc. Până la urmă n-au fost niciodată ai ei..i-a cules cumva cu forța.

E tacuta. Acolo lângă Lac totul e dulce. E pace, e liniște. Chiar dăcă vântul va spulbera tot ce a strâns, Lacul va rămâne mereu acolo. Va fi locul ei de popas, loc de popas din care n-ar vrea să mai plece niciodată. Comtemplând de undeva de sus, în oglindirea lacului, pufii de păpădii.