Noaptea rece n-a reusit sa ma trezeasca. Nici macar sa inghete siroaiele de pe obraji. Am cazut, dar nu m-am resemnat. Niciodata n-am stiut sa ma resemnez. Accept. In tacere surda, oarba. Accept. E cea mai grea lectie a mea: acceptarea. O simt nemiloasa, dura, de fiecare data. Ea, alaturi de nepasare reusesc sa ma darame. De jos am vazut mereu cerul mai bine, dar nu vreau sa-l mai vad asa. Imi sterg lacrimile si merg inainte. Singura. Pana la urma... niciodata n-o fost altfel..
>:D< "Toate lucrurile lucreaza inspre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.." si "orice lucru El il face frumos la vremea lui." >:D<
ReplyDeleteNiciodata nu ai fost singura, desi poate asa a parut. Ai fost singura doar cand ai vrut sa fii. Asa suntem noi. Suntem singuri cu adevarat doar atunci cand vrem, desi poate nu recunoastem. Dar nu pentru filozofii am deschis fereastra asta. Suntem satule de astea, nu? Si de vorbe, sau cuvinte. Frumosul e acum, acum e vremea lui. Daca il asteptam tot maine, nu il vom recunoaste niciodata. Acum e frumosul, inchide- deschide ochii si hai sa ne bucuram impreuna de el! Sau, mai bine zis, de El!
Deletemultumesc >:D<
ReplyDeleteNu suntem siguri niciodată. Uneori ne place această singurătate, dar ne distruge dacă rămânem în ea!
ReplyDeletesi totusi o vad benefica de multe ori...
ReplyDelete