Si-n veci n-o sa mai vie

"Pământule, dă-mi aripi 

săgeată vreau să fiu, să spintec

nemărginirea,

să nu mai văd în preajmă decât cer,

deasupra cer,

şi cer sub mine -"

Blaga L.

    De doua saptamanai ma gandesc cum sa concentrez un an intr-o scriere, intr-o simpla postare. Imi vine asa greu. Citeam epilogul de anul trecut, scurt si dureros pe alocuri.  Dar anul asta a fost wow, a fost un an bun, un an minunat. Dumnezeu a fost credincios, a fost darnic, bogat in bunatate.

 In urma cu un an, eu si cativa prieteni ne-am scris dorintele si le-am ascuns intr-un plic, cu promisiunea ca le vom deschide peste un an. Si le-am deschis. Din multele dorinte, una s-a implinit.  Privind superficial m-a incercat dezamagirea. Insa analizand pe indelete am realizat ca printr-o singura dorinta mi le-a implinit aproape pe toate. Nu e asta minunat?
 In primul rand El merita multumirea ca a tinut viata mea si-a dragilor mei. Ii multumesc Lui ca nu mi-a luat pe nimeni drag si mai mult de-atat, mi-a binecuvantat viata cu oameni minunati, oameni pentru care cuvintele de recunostiinta sunt sarace.  Ii multumesc Domnului ca am mers in fiecare zi pe picioarele mele. Ii multumesc ca m-a purtat si a fost puterea mea. Ii multumesc ca e tot ce eu nu sunt.
Ce-am invatat anul asta?  ca Tacerea nu poate fi acuzata!  Daca esti intelept s-o intelegi, intelege-o, daca nu, accept-o.
Ei bine.. anul asta am fost educata. Sa tac mai mult. Sa accept mai mult. Sa inteleg.  Sa renunt la toate ambitiile nesanatoase, Si sa stii ca ai fost un profesor bun. Si cred ca devi din ce in ce mai bun. Si desigur.. iti multumesc.
Multumesc pentru prezenta, pentru ingaduinta, multumesc pentru voi.

Si-o dorinta sanatoasa: As vrea energie pentru anul ce vine,o investire si-o consumare corecta, si-o asezare deplina in Voia Lui. As vrea pace si liniste. Si-o metamorfozare intr-o revarsare de bunatate pentru  voi!

S-avem un an in care Hristos sa biruiasca in noi! 

Si-ntai tu Doamne si apoi voi, sunteti motivul zambetului meu! 

Oameni flamanzi

  
 Oamenii sunt flămânzi.Continuu flămânzi. Sunt pământuri secetoase care tânjesc după izvoare de ape. Și-atunci ei trebuie hrăniți, dar nu cu hrana asta trupească ci hrăniți cu sentimente, cu vorbe, cu fapte. De câte ori mă gândesc la oameni îmi răsuna un citat în minte: "relațiile sunt esența vieții" dar tare m-aș bucura să nu fie așa, pentru că în ultima vreme tot mai des îi asemuiesc cu copacii din pădure, tăcuți, tainici, goi, și lucrând pentru propria coroană. 
 Și-n timp ce mintea mea frământa la "pădurea asta de oamenii"  m-am gândit la scena din Matei 14: "Locul acesta este pustiu, și vremea iată că a trecut; dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-și cumpere de mâncare."N-au nevoie să plece", le-a răspuns Isus, "dați-le voi să mănânce."   
 Nu vreau să scot din context, vreau să subliniez un lucru: Suntem responsabili! Dacă hotărâm să ținem oameni lângă noi, trebuie să-i hrănim, să-i adăpam. Când într-un fel, când într-altul.  Oare nu-i destul de greu așa? Oare nu-s poverile destule și suficiente de trebuie să le suplimentăm numărul? Oare chiar nu vrem să vedem minunile lui Dumnezeu ținându-i lângă noi? Chiar trebuie să-i trimitem să-și cumpere de mâncare? Oare e greu să-i prețuim? E reconfortant să-i vedem plecați prin "sate"?  
 Dorința și rugăciunea mea e să fim generoși. Să fim conștienți că nu la întâmplare ni se încredințează inimile oamenilor, să plantăm în ele. Să fim responsabili pentru felul în care o facem. Pentru că minunile se întâmplă când rămân și nicidecum când pleacă... pentru că oamenii de lângă noi chiar sunt flămânzi.  

  

Ei bine...a renuntat

 Se întețise lupta cum nu mai simțise demult. Durerile se prăvăleau una câte una peste ea, asemeni pietrelor. În loc să se opună, să acționeze sau chiar să facă ceva, renunțase și le aștepta...nu în tăcere ca altădată, ci cu izvoare mari și sărate. Nu mai fusese așa gâtuită de emoții,  nu-i mai ruginise demult sufletul în așa măsură. Poverile erau deosebit de grele și le purta de mult timp. Gândurile devenisera chinuitoare. Cum mai bătea vântul peste biată bătrână. Cântă așa tomnatic și parcă nesfârșit. Supusă chinului neîndurător într-una din seri s-a hotărât să renunțe. A renunțat să mai lupte. A fugit și s-a adaposit sub umbra Aripilor Lui. I-a încredințat lui toată lupta, toată frământarea purtată atâta timp în piept. Toata avalanșa de dureri. Frâiele care au condus amărăciunile atâta timp s-au desprins acum din mâinile istovite și s-a simțit după mult timp liberă.  A rostit din nou și din nou, "facă-se voia Ta!" până când glasul s-a stins și-a fost înlocuit cu o mare de pace. Era acolo Păstorul, după mult timp, era liniște și nici o rană nu mai sângera. Era acolo Mângâierea. Ce bine era.. ce dor i-a fost.  

Piedestal

N-o mai intalnisem demult pe batrana si-acum parea mai abatuta ca niciodata. Picioarele istovite, chipul palid si obosit, riduri nenumarate pe fruntea altadata senina si ochii goi.  Imi venea greu sa-i cer socoteala...Altadata veselia ei era asa graitoare,  asa contagioasa, si-acum parca greul ei ma durea si pe mine.  Asa ca fara sa gandesc prea mult m-am auzit rostind: ce poveri porti batrana draga?  Cine a intunecat cerul vietii tale?  Si-n loc de grai, ochii i-au devenit mai tristi si-am auzit un oftat de am crezut ca i se rupe pieptul. Mai mult, in colturile ochilor i-au inflorit lacrimi, care mai apoi s-au rostogolit vijelios pe obraji. Dupa ceasuri lungi de asteptare, cu vocea stinsa a spus: Oh... oh cetatea din care vin...Oamenii de-acolo... S-a asezat pe-o buturuga, si-a incrucisat mainile in poala, iar eu am fost ferm convinsa ca o sa aud o poveste cum n-am mai auzit vreodata...
Oamenii de-acolo au luat raul drept bine, si-au luat vorbele si le-au facut sageti, si-au indreptat faptele doar spre ei,  si-au ridicat ziduri in inimile lor. Oameni-piatra. Oameni cu colturi. Oameni sfaramiciosi. 
Am prins curaj si-am intrebat batrana: Cum se numea cetatea unde ai fost?  Piedestal, mi-a raspuns, Piedestal, a repetat cu vocea gatuita de durere. Cetatea aceea e-nvaluita de-un fum al sinelui, de tronuri pe care imparateste cate un Eu. Acolo oamenii nu zabovesc, nu rad, doar alearga fara incetare si-n fiecare zi imbatranesc. Acolo oamenii au altfel de povesti de cat aveam noi aici.  Povesti despre un "Vecin"  pe care le tot repeta obsesiv. Acolo vantul bunului simt n-a batut niciodata si gurile suna tare, semn ca mintiile sunt goale. Oamenii sunt invatati si atotstiutori, n-asculta sfat si nici mustrare. Acolo totul e perfect in ochii lor...
Gandurile mi-au inghetat, gatul mi-a devenit uscat.. si m-am gandit la Soare. Am zis: Acolo nu-i loc pentru Soare?  - E loc! E loc! a spus grav, si ochii i-au stralucit pentru prima data. De cand am ajuns acolo, nu incetez sa-L rog sa rasara, sa vina sa darame intariturile, sa surpe ziduri. Sa umple inimi, sa schimbe minti... E loc! 
Si-atunci am inteles si eu... ca unde nu-i Soare, e intuneric de-neinvins si unde e "Eu", nu-i loc de El. Si tot intr-o goana surda vom fi, daca nu vor straluci razele Lui peste noi. Raze care ard, schimba, purifica, raze sfinte si de dorit in toate cetatile Piedestal pe care le-am intalnit. 

Rasari Soare, rasari! 

Om sau portelan?

Fapta dupa fapta, eveniment dupa eveniment, mi s-a intarit certitudinea: nu-i om, e portelan. Desi era portelanului, personal o consider demult apusa, se pare ca se incapataneaza sa-si pastreze autenticitatea. Ei bine...si nu in vitrina bunicii ca altadata, ci in inimile noastre. 
Originar din China anilor 960, rociile de cuart si mica, formau asa zisa "piatra de portelan", materia prima necesara prelucrarii acestui obiect. Portelanul chinezesc, creat la un standard superior, cu modele florale deosebite a fost cunoscut si apreciat in lumea intreaga. 
Insa, noi, muritorii de rand am incetat sa le privim doar ca pe niste obiecte de arta, asa ca ne-am "metamorfozat" in ele. 
Astfel am devenit reci si nesimtitori, nepasatori si exagerat de sensibili. Si..din tot materialul de calitate pe care l-a investit Creatorul in noi, ne-am transformat in obiecte, asezate confortabil in spatele unei vitrine, locul perfect pentru a gazdui praful. Orice vorba deranjeaza, orice vorba irita, sigurul care conteaza si merita: sunt eu! 
Serios?! 

Sparga Domnul cu dragostea Lui toata ceramica ce ne inconjoara inimile.  Incalzeasca Domnul cu caldura Lui, toate raceliile noastre, lumineze cu lumina Lui intunericul nostru! 
Sa ne faca Domnul partasi procesului prin care "piatra de portelan" devine sticla fina si de calitate, devine opera Lui perfecta de arta. De altfel, singurul lucru bun pe care-l vad si consider bun la portelan! 

N-am niciunul... toti s-au dus

Ei bine...s-a mai dus unul.  Si El a fost Pazitorul meu! Si astazi mai sunt pentru ca a fost El.- Oridecate ori a fost nevoie.  A fost o Mana intinsa, o Inima iubitoare, o Minte inteleapta. A fost si este tot ce eu nu sunt.  
A fost un an al contrastelor.  Bucurii care mi-au extaziat inima si dureri care mi-au ingenuncheat-o. Si la final de an asta e certudinea mea, ca nu exista alta nadejde: "Nadajduieste in Domnul! Fii tare, imbarbateaza-ti inima si nadajduieste in Domnul! (Ps.27:14)" 
Multumesc oamenilor de langa mine pentru rabdare, pentru bunatate si pentru prezenta. Multumesc pentru timpul vostru.  Multumesc ca sunteti. Imi doresc sa fiu o revarsare de bunatate si de dragoste pentru voi... si esuez. Imi doresc sa va aduc bucurie si sa fiu prezenta si eu... dar gresesc.  Si pentru ce nu sunt, imi pare rau. In schimb, multumesc ca voi sunteti minunati.  Multumesc pentru inca un an cu voi! 
Si de-acum, te rog Doamne, prinde mana mea si condu  pasii mei! Ia mintea mea si umple-o de cunostiinta Ta, ia inima mea si toarna din dragostea Ta, ia mainile mele si inzesteaza-le! 
Si doresc ca uitandu-Te la mine sa ai bucurie! 

Un gand. O frunza. O toamna

Adia un aer rece destul de iritat, dar soarele se lupta cu el ca-n luptele mistice de altadata. Ma gandesc ca lupte mistice trebuie sa fie, pentru ca in ele binele invinge intotdeauna.   Frunzele se agitau neobosite. A mai trecut o vara peste ele, si-acum aerul rece le spulbera cu putere tranindu-le la pamant, asta dupa ce le-a oferit haine noi, colorate posomorat. Surprinzator... ziua asta de toamna mi s-a cuibarit in inima. Si m-am gandit la ganduri. La ganduri ca la frunze.  Sunt atat de multe, de neobosite. Sunt cand vii, cand triste... capata haine de toate culorile si intensitati de toate nuantele ca intr-un final sa moara, sa dispara sau chiar sa se piarda in neantul mintii.  Uneori se dovedesc puternice, te ravasesc, te imprastie. Si de multe ori sunt calcate in picioare, in mod tacut, si poate fara regrete de actiunile noastre.  Si-atunci m-am intors la Stapanul meu si-am intrebat: Doamne, de ce ai lasat gandul? De ce ai lasat in mintile noastre acest dusman? si primul verset care mi-a venit in minte a fost " si orice gand il facem rob ascultarii de Hristos". (2Cor.10:5) mi-a sugerat ca gandurile noastre trebuiesc educate si apoi directia pe care trebuie s-o prinda "frunzele mintii: "Cat de mult iubesc Legea Ta! Toata ziua ma gandesc la ea. (Ps.119:97) 
Apoi m-am gandit la  David- framantat de ganduri neobosite isi aminteste ca Dumnezeu este Mangaietor pentru ele. Ca atunci cand devin sufocante si se varsa agresiv peste noi, Mana Lui le linisteste. "Cand ganduri negre se framanta cu gramada inauntrul meu, mangaierile Tale imi invioreaza sufletul. (Ps.94:19)"  
Sunt multumita ca El e minunat. Ca ne-a lasat natura sa ne vorbeasca in cel mai frumos mod.  Ca ne invata in mod tacut pentru ochi, dar asurzitor pentru inima.  Ii multumesc ca a facut toamna asa minunata! II multumesc si pentru ganduri ca de-acum stiu ca trebuie sa le canalizez in directia corecta, sa le supun, sa le vars inaintea Lui ca El sa le imblanzeasca.  II multumesc si pentru frunze. Si da, doresc ca inima si mintea sa fie coplesite de ganduri sfinte! 

Bine ai venit, toamna!  

Vreau prea mult si prea neobisnuit?!

29.09.2013 -UPDATE 

Imi place asa mult cand Dumnezeu ma corecteaza. Cand imi vorbeste, cand imi da o noua perspectiva asupra lucrurilor.  E minunat sa mergi cu El pe mare. 
De dimineata primul lucru care imi rasuna era acesta: "Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta in Dumnezeu si aveti credinta in Mine. (Ioan.14:1)" Si brusc m-am dezarmat. E nevoie de credinta, sa rezistam. E nevoie sa pasim pe mare spre El cu increderea ca mana Lui ne va prinde si ca ochiul Lui ne va veghea permanent. E nevoie sa fim curajosi sa coboram din barca durerilor, a gandurilor framantate ca sa-L intalnim pe El.
Am tot spus ca  ma uit la oamenii si astazi gandul meu a fost corectat:  Sa ma uit intai la Hristos si-apoi la oameni.  Am gresit, recunosc. Am privit cu ochii gresiti si din directia gresita. Insa am o perspectiva noua.  Sa privesc intai la El!  


28.09.2013 
Resimt asa o sete dupa Dumnezeu.  O sete care imi umple mintea de ganduri fugare si de multe ori chinuite si inima de seceta.  De ce nu e aici? sau de ce nu vine? De ce nu vine sa se termine noaptea neagra in care ne-am cufundat?! In care ne-am adancit valoriile si ne-am culcat principiile. Toate dorm. Si noi pe langa ele. Si-avem nevoie de un glas de Mire sa ne trezeasca. Sa ne mangaie. 
Privesc la oameni, din nou si din nou. Si-i gasesc la fel. Incarcati de rautate si de nepasare. Si-atunci ma incapatanez sa-i vad buni. Sa-i vad asa cum Domnul ii vede. Sa-i iubesc cu o dragoste ca a Lui. Si-atunci ruga imi devine fierbinte.. si-as vrea ca si paharul meu sa fie departat. As vrea sa fiu binecuvantare.  As vrea sa leg rani, sa bucur inimi. As vrea sa fiu draguta cu tine pentru ca asa sunt eu. Si tu sa vezi si sa intelegi asta si nicidecum sa crezi ca exista un scop in spate. 
As vrea ca pruncii sa fie iubiti de parintii lor. As vrea din toata inima ca, casniciile sa fie sfinte si cei doi sa fie una.  
As vrea ca bucuriile sa fie mari din lucrurile mici. As vrea sa fim atenti unii cu altii. As vrea sa dam jos zidurile care ne-au inconjurat inimile.. si sa le lasam sa pompeze sangele sfant al vietii si-al dragostei.  As vrea sa traim cu folos.  Cu zambet. Cu credinta. Cu nadejde.  
As vrea ca Ispititorul sa nu ne mai bata la usi "O, Doamne, departeaza-l pe Cel rau!" Sa nu ne mai impinga in pacat.  Sa nu ne mai intristeze. Sa nu fie clocite oualele lui in noi!
As vrea ca rabdarea sa fie nelimitata, nemasurata, abundenta. 
Vreau prea mult si prea neobisnuit?! Vreau?  
Vreau din Tine intai de toate.  Sa ma umpli de Tine, de pace si bucurie din Tine si chiar de-ar fi sa-mi devina rugaciunea - aer, eu tot pe Tine te-aleg!  

Avem nevoie de Tine!

Ma gandeam zilele astea in mod deosebit la Domnul. Chiar si-atunci cand am ingenucheat cu lacrimile mele la El.  Le-am rostogolit ca pe niste pietre si L-am mustrat cu inima ranita. Si-atunci soapta Lui a fost blanda, tamaduitoare. Am auzit ca timpul Lui batea diferit si-am inteles ca pe-al meu trebuie sa scrie rabdare.
O Doamne zic si-acum: Avem atata nevoie de Tine!  Nu stim sa ne bucuram, nu stim sa plangem pana nu ne inveti Tu! 
Si-n timp ce dalta lucreaza cu sunete asurzitoare si glasul rugaciunii mele se intensifica. Si ma doare ca lutul striga catre Olar cand n-are niciun drept...
Imi rasuna in urechi cantarea "Te vad cum cobori muntele/ Si toti vor sa se-atinga de haina Ta" .. si-mi vine parca sa trag cu putere de haina Ta, Doamne! Sa-mi auzi glasul. Sa ma faci o binecuvantare pentru lumea mea. O reflexie a dragostei si a bunatatii Tale. Sa-mi faci din minte o locuinta a intelepciunii Tale si din inima, una a iubirii Tale.  

" Doamne daca vrei Tu poti

 Doamne daca vrei Tu poti
 Da Doamne daca vrei tu poti

 Sa m-atingi cu mana Ta

 Sa atingi azi viata mea."

Doamne, e seceta fara Tine si dupa Tine!  Avem nevoie de Tine! 

El nu ..

"El nu dispretuieste necazurile noastre"  In timpul in care ochii imi alergau pe paginile unei carti de Max Lucado, mi-au ramas pe fraza asta: El nu dispretuieste necazurile noastre! hm... Atat de reconfortant am simtit gandul asta. Atat de linistitoare asigurarea asta. 
Discutam mai devreme cu o inima ranita, aproape ca ma durea rana ei. Si mi-a fost imposibil sa nu ma gandesc la rugaciunile fierbinti din trecut si sa intreb: de ce asa? de ce a ingaduit Dumnezeu asa? Simte El si durerea asta? Cu siguranta c-o simte. Cu siguranta ca El ne va obisnui cu suferinta, ne va face sa asteptam un timp al Lui si nu ne va dispretui necazul.
Ma gandesc de asemenea la oamenii respingatori.  Oameni care isi fac mereu de lucru si din timp in timp adopta o atitudine de raceala si nepasare.  Si-apoi brusc au nevoie de atentie, de intelegere, au nevoie ca lucrurile sa decurga perfect.  Si-atunci sunt respinsi .. si poate intr-un maxim de lipsa de intelepciune alegem si sa ne razbunam pe ei. Si simtim cum ni se umple inima de amaraciune. Cred eu ce-i mai letali vlastari care pot cuprinde inima sunt lastarii amaraciunii. Daca e ceva ce trebuie inabusit in inima cu orice pret, atunci aceea sunt. Va indemn... nu cuibariti amaraciunea in inima. Domnul cu siguranta nu dispretuieste nici astfel de necazuri. 
Saptamana trecuta m-am delectat cu romanele lui Francine Rivers. Ador felul in care personajele se roaga in timp ce se deruleaza povestea.  E asa un imbold sanatos! Sfant!  Sa-ti intampi situatiile din viata cu rugaciuni scurte si imediate. Urechiile lui Dumnezeu sunt cu siguranta deschise mereu. Inima Lui cu siguranta sensibila. Indrazniti!  El  NU dispretuieste! 

Ramaneti ferm in bratul Lui! 

"Totusi El suferintele noastre le-a purtat, si durerile noastre le-a luat asupra Lui, si noi am crezut ca este pedepsit, lovit de Dumnezeu si smerit. (Isa.53:4)"

Tu esti un vesnic Soare

Am ratacit foarte mult pana sa ma conving sa-mi rescriu gandurile aici. Dar cum inima mi-e plina, aleg s-o fac. Si daca pana acum am scris tristeti, acum ma intorc sa scriu bucurii.

Ce-am facut in timpul asta? L-am redescoperit pe Dumnezeu.. in toata splendoarea Lui. Si dupa atata timp de seceta ma bucur ca Izvorul sfant uda fiinta mea din belsug.

Poate m-am schimbat. Poate mi-am lasat deoparte frustrarile si traiesc din nou. Cert e ca doresc ca Multumirea sa-mi viziteze "casa" mai des... si mai ales sa se transforme in locuitor al ei. Dupa  avalansa de lectura din ultimele zile ma simt imbogatita si increzatoare ca Domnul este aici, acum si "maine" nu va schimba asta.

Despre oamenii din viata mea ma bucur si-acum ca-i am.. chiar daca unii au reusit sa-mi produca multa durere dar si multa bucurie. Insa sunt recunoscatoare si pentru asta.

Ce va aduce toamna asta? Habar n-am! si sincer.. nu-mi pasa! Atata timp cat planul Domnului meu e perfect. Atata timp cat inteleg ca nu exista o Mana mai potrivita in care ma pot increde.

Si multumesc si-acum pentru tot ce sunt si am. multumesc pentru voi, pentru bucuriile si dureriile voastre. Multumesc pentru rugaciunile ascultate si pentru cele "in asteptare". Multumesc pentru felul in care lucrurile se impletesc spre bine. Multumesc pentru tot ce nu stiu sau ce nu cunosc inca. Multumesc ca fiecare zi e plina de culoare. Multumesc ca urechile mele Iti aud soapta blanda. Si multumesc ca orice nor e trecator si Tu ramai un vesnic Soare. MultumesC!

Din Gradina Iubirii

Era seara fatidică. Măslinii se aplecau sub povara dureroasă, rău prevestitoare.  Vântul fredona cântecul trădării.  Inimile prietenilor încetau să mai bată biruiți de somnul nepăsării.  În aer sărutul iudaic a pecetluit soarta Domnului Isus.  Paharul trebuia sorbit. 

 Sudoarea dureroasă a anticipării evenimentelor s-a transformat în picături de sânge.  Apăsătoare povară chiar și pentru un Fiu de Rege!  Grădina rugăciunii, a singurătății, a trădării a fost începutul biruinței.  Este acolo altarul pe care au curs lacrimi pentru noi neisprăviții lumii, locul unde a bătut ceasul pentru un timp nou, unde s-a purtat haina umilinței ce pregătea drumul spre Calvar.  Natura se răscolea și n-ar fi vrut să-L vadă în suferinti cumplite pe Cel Nevinovat.  Chiar și drumul s-ar fi retras din calea pașilor Săi să nu-L poarte spre Dealul care ne-a adus eliberarea.  Și dacă am înțelege puțin din durerea de-atunci am înțelege că lacrimile ni s-ar fi cuvenit nouă, la fel și durerea pentru că vina se găsește în noi și nu în Cel Sfânt.  Dar am adormit și noi laolaltă somnul neputinței până când picăturile Calvarului ne vor uda tâmplele și ne va trezi ecoul veșniciei.  Bate ceasul dragostei de peste două mii de ani, de-odată cu clopotele răstignirii.  Un ceas care te-ar purta sub măslinii  din grădină și te-ar îngenunchea pe urmele iubirii de-atunci.  

 Deschide-ți inima să le auzi!  

Şi-L numesc Minunat!

Lucrurile se deruleaza cu o rapiditate uimitoare. Azi ai job, maine nu. Azi ai prieteni, maine nu. si tot asa... azi le pasa oamenilor de tine, maine nu.  Dar in toate aceste lucruri, Dumnezeul meu ramane minunat.  Pentru ca El intareste pacea din inima mea si bucuria mi-o face trainica. Pentru ca El este cel care descopera un job nou poimaine, pentru ca El iti readuce oameni dragi, poimaine. Si ma simt binecuvantata.  Multbinecuvantata. Si chiar daca multa vreme am obisnuit sa-mi tarasc picioarele si sa ma plang, azi simt ca primesc un drum nou pe care...uimitor abia astept sa-l parcurg.
Si chiar daca imi simt inima pana peste cap de investita..si mi-o imaginez de multe ori batuta de creier, cred si-acum ca porunca cea mai mare ramane dragostea. Dezinteresata, neconditionata si-atunci cand neiubirea se aseaza la un ceai. 
si apropo de ceai.. e tare bun cu scortisoara. Sa-l beti pe drumuri noi si la inceputuri promitatoare. Si in toate El sa ramana Cel mai Minunat! 

Binecuvantari primavaratice! :)

Dăruitor....cu bucurie, cu mulţumire

Fiecare sa dea dupa cum a hotarat in inima lui: nu cu parere de rau sau de sila, caci "pe cine da cu bucurie il iubeste Dumnezeu." (2Cor.9:7)

Zilele astea, mi-a răsunat în urechi  versetul de mai sus, în timpul în care inima mea se frămanta în direcţia asta. În momentele în care simţeam că  "painea este aruncată pe ape" Acel Cineva mi-a amintit cum trebuie să fie daruireă mea. Mustrată în duhul meu de reamintirea pasajului din Scripturi mi-am liniştit inima şi am înţeles alte două lucruri.  -  Să fiu întai dăruitor cu bucurie... şi nu să-mi amărăsc inima ca n-am auzit nici măcar tradiţionalul "mulţumesc". Sa fiu bucuroasă ca eu am fost invrednicită să daruiesc. Am avut şi am putut da. 
Şi-o altă perspectivă pe care am primit-o a fost aceasta:
                    - Să fiu dăruitor cu mulţumire...Tot auzim că suntem egoisti, egocentristi, mega concentrati pe sine... ei bine, chiar suntem. Dar gandiţi-vă : paharul cu apa oferit astazi, nu v-ar placea să fie primit maine de copii nostri?  Bătrâna ajutată azi cu transportul plaselor de cumpăraturi, nu poate fi mâine mama noastră?! N-am putea oare să gândim într-un spectru mai larg, că binele nostru de azi, va fi binele de care vor profita dragii noştri mâine?!  Oare rămâne Dumnezeul nostru dator? 


Fiţi dăruitori! Azi! Cu mulţumire! Cu bucurie!

 Mă întorc deseori la locul meu de liniște atunci când mi-e inima grea s-o vărs aici.  E prima data pe anul ăsta când îmi târ picioarele. Aceastra îngăduință mi-o permit doar  azi. Mă pregăteam să mulțumesc pentru bunătate și atenție, dar m-am oprit la timp, ca să primesc piatra ce trebuia să-mi închidă gura. Și e mai bine așa. Parcă asta mă convinge într-un fel că de multe ori aprecierile curg pe făgaș greșit, deși am fost învățată că niciodată să nu oprești un compliment atunci când simți că trebuie să-l spui. Și sunt cuminte și potolită la locul meu, pentru că simt gust amar, atât de amar că aș vrea să-l vărs. și-aș vrea uneori să se termine. Când oglindirile inelului "lordiac" prind nunante terne, trebuie să-i ții piept. Să le faci să strălucească din nou a soare. a Soare veșnic. Și să privești înainte spre izbăvire. Să alungi durerea și amărăciunea. Să ieși din colț și să prinzi o rază de soare, să te agăți cu ambele mâini de ea și să nu-i mai dai drumul până când n-ai prins străluciri și puteri din tolba ei.
 
 Până când nu strălucești și tu...