Ma izbesc constant de taceri. De orice fel de taceri. Din partea oamenilor si din partea lui Dumnezeu. Taceri asurzitoare. Le vad ca pe niste sancturare in care eu, cu niciun chip nu sunt primita. Ziduri inalte de piatra ridicate pana la ceruri si cu porti ferecate. Si-atunci ma intreb, ma intreb si iar ma intreb si incep astfel sa cred ca sunt compusa din intrebari. Ca sunt...o avalansa de intrebari.
De cele mai felurite forme si culori. Intrebari asemeni izvoarelor obosite de-atata monolog. Ecouri surde. Dureroase.
Invat in felul asta sa am rabdare. Sa am rabdare sa astept timpul lui Dumnezeu. Sa rupa El tacerea cu Vorba Lui. Sa-mi stavilesc, sa-mi ferec camarile intrebarilor si sa tac inaintea Lui. Si Vorba Lui sfanta s-ajunga pana la mine. Sa inteleg, sa tac si-apoi sa fac.
Ma uit si-afara. Se aseaza tacerea peste pamant, peste cioburi, si peste orice colt. Frunzele obosite de-atatea lupta, si-au incetat orice freamat. E liniste si resemnare. Poate ca Toamna e sora cu Tacerea. Si-atunci si numele meu necunoscut ar putea fi Intrebare. As vrea sa spun ca intrebarea mea nu este o curiozitate iscoditoare, e doar indemnul de-a vorbi. De-ati spune povestea. E felul meu de-ati spune ca te ascult si vorba ta e importanta, dar trebuie sa inteleg ca nu toti sunt povestitori, si vad in intrebarea mea iscoada dupa strugurii bogati ai tarii. Stiu ca tacerea nu poate fi acuzata. Am inteles asta in anii ce-au trecut. Asa ca nu ma voi supara daca vorba mea va fi ecoul tacerii tale. Si-as vrea.. ca nici intrebarea mea sa nu supere. Sa nu fie rascolitoare peste rani neinchise inca, sa nu fie suparatoare in niciun fel.
Pana la urma binecuvantate fie ele, taceri! Taceri de sus de la Doamne, si-apoi de la voi. Sa se reverse-n mine rabdarea si intelegerea ca-n sanctuarul prudentei nu poti intra oricum si-oricand!
Si-n resemnare spun si eu: Restul e tacere!
Dumnica mi-e dor. Cel mai dor. E ziua cand mi se deschide cufarul cu amintiri, si scot din el, imagine dupa imagine, cu ecou de vorbe uneori. Sunt si uimita parca de tot vacarmul ce-l dezlantuieste mintea mea; aude o cantare si brusc e cu ani in urma, in alt loc, cu alt chip si cu alt soare afara sau vede un om si brusc e la kilometrii distanta sa intalneasca omul din amintiri. Presupun ca este un cufar fara fund. Cufar cu filme, vorbe si imagini. Nu dureaza deloc mult sa-l deschid, si-l am mereu cu mine. Duminica mi-e dor de biserica mea, de oamenii de acolo. In rugaciunile mele, ii binecuvintez, si ma rog ca Domnul sa mi-i aduca "aproape". Macar aproape in ganduri. As putea numi duminica dor. Pana sa-mi creasca radacini aici, imi va fi tot dor. Si oricat ar curge izvoarele, tot nu-l vor stinge. Pentru ca am invatat sa traiesc cu dorul asta. Cu oameni lipsa, cu locuri lipsa, cu lipsa...
Dar vreau sa stiti ca Dumnezeu e credincios. si vrea sa fim si noi. Ca Dumnezeu aduce lipsa ca sa pretuim prezenta. Ca Dumnezeu asterne toamna pe pamant, si noi traim credinciosi cu gandul, ca vine primavara. Asa lucreaza Dumnezeu. Ia ceva sa dea altceva, mai nou, mai bun, mai frumos. Sunt binecuvantata sa-mi fie dor, dar credincioasa ca peste toata toamna asta, se va asterne o primvara nepretuit mai frumoasa, chiar daca nu aici pe pamant.
Fiti credinciosi! si Domnul sa binecuvinteze dorurile voastre!
In timpul in care ma rugam pentru mutarea mea aici, in rugaciunile mele Ii ziceam lui Dumnezeu: "Doamne, te rog sa aduci un timp de odihna pentru mine, acolo. Doamne, imi doresc asa tare sa ma odihnesc in Tine."
Am fost stresata destul de mult, asa mult incat zilele trecute am convenit in mintea mea ca luna septembrie am sarit-o anul asta din calendar.
E octombrie cald si-o toamna odihnitoare. Mi se relaxeaza celulele cum ziceam, si mi se bucura, si inima mea are ecou din cantarea Mariei de odinioara "Sufletul meu mareste pe Domnul si mi se bucura duhul in Dumnezeu, Mantuitorul meu." Ieri cand eram in Casa Lui si ne-am pus in genunchi cu toata biserica, m-a cuprins o bucurie nepretuita si cred din toata inima ca Dumnezeu are acolo sus un hambar in care pune dorintele noastre, si la vreme potrivita ni le ofera ca pe niste roade. Cand ne-am ridicat mainile spre cer si din suflet ne-au curs rugaciuni, m-am simtit imbogatita din nou. Cuget in mintea mea ca dorintele mele nu s-au pierdut pe drum, ci au stranse sus de Domnul meu si la vremea potrivita le-am primit inapoi, implinite. Sunt mult binecuvantata, El este Implinitorul dorintelor mele!
Ah, ce buna e odihna in El!
Iti scriu acum pentru ultima oara. Am o avalansa de vorbe in minte si cu greu le conturez in cuvinte. Daca vor fi dezordonate sunt pentru ca inima scrie si nu ratiunea. Ratiunea mea ar lega maini si inima in acest moment. Dar vreau sa ma revars, sa dau pe-afara ca sa nu mai ramana nimic acolo. Nu-mi permit sa ma opresc, sa plang, sa fiu dezorientata sau sa disper. Vreau sa-mi amintesc si acum ca Dumnezeu imi da intotdeauna ceea ce-mi trebuie. Vreau sa-mi amintesc sa nu fortez lucrurile, sa le las sa curga, sa astept binecuvantarea.
De acum cand ochii mei te vor privi, inima nu-mi va mai bate, cand te voi auzi vorbind, ecoul vorbelor tale va fi surd. Ai fost mereu un strain. Acum esti bine-cunoscut. Si tot timpuri trecute folosesc cand ma gandesc la tine. Ai fost omul care a adus cea mai multa intristare in viata mea. Si poate cele mai multe lacrimi. Si-acum cand te vad ca incerci la borcanele cu dulceata, cand unul cand altul, caut in mine urme de pretuire, si nu gasesc. Ai smuls cele mai frumoase complimente de la mine, duca-se'n Banat. Ai smuls timp, zile, transformate in ani, ai intins nervi la maxim, mi-ai construit un munte de tacere, si cand ai prins ocazia m-ai umilit. Insa intalnidu-ma cu tine, m-am intalnit cu mine. Mi-am vazut limitele, si mai mult, mi-am intarit strigatele catre Dumnezeu. Acesta e privilegiul meu. Ca am invatat, un munte de lectii si acum privesc inainte, doar inainte.
P.S. Am plecat, Straine...
A trecut o luna grea, poate cea mai grea dintre cele mai grele. O luna in care tot traiul linistit in care eram a fost schimbat. O luna de teama, de indoieli, de vorbe ale carora ecou l-am auzit din nou si din nou. O luna in care celule mi-au fost incordate, au prins glas, si-au strigat catre Dumnezeu. O luna in care bucuria a ars nestavilit si-a fost cel mai bun anestezic. O luna nebuna, teribila. O luna in care am depins de Dumnezeu, in care am cunoscut deplin ca sunt la voia milei Lui. Si Dumnezeu a fost generos, a fost mai inalt decat meritele mele. Dumnezeu mi-a dat minuni, minuni de oameni care mi-au udat inima, minuni si binecuvantari.
Imi amintesc clar si lamurit dimineata in care m-am trezit cu un corp dureros de greu si lipsit de energie si bucurie, semn ca anestezicul s-a dus, si-atunci s-a intamplat minunea. S-au deschis cerurile si-am fost binecuvantata. A urmat o seara in care celule s-au relaxat si inima a batut. Simteam viata din nou.
E prima zi, prima zi in care sunt linistita si stabila. Si-acum traiesc stiind clar ca exista minuni, ca Dumnezeu este inimagimabil de bun.
Sunt departe si port poveri de dor, dor de tot ce-a fost, dar sa stiti oameni minunati ca mi-e drag sa-mi fie dor de voi. Multumesc pentru genunchii plecati. Dumnezeu sa-i rasplateasca. Mi-a fost drag ca mi-ati purtat grija. Dumnezeu sa va poarte grija si voua.
Transformarea asta poarta semnatura Lui. Binecuvantarile din "piatra seaca" sunt tot din acelasi Izvor. Ma trezesc saraca in cuvinte si bogata in binecuvantari.
Iti multumesc Iehova Iire!
