Si ecoul e tăcere...

Ma izbesc constant de taceri. De orice fel de taceri. Din partea oamenilor si din partea lui Dumnezeu. Taceri asurzitoare. Le vad ca pe niste sancturare in care eu, cu niciun chip nu sunt primita. Ziduri inalte de piatra ridicate pana la ceruri si cu porti ferecate. Si-atunci ma intreb, ma intreb si iar ma intreb si  incep astfel sa cred ca sunt compusa din intrebari. Ca sunt...o avalansa de intrebari. 
De cele mai felurite forme si culori. Intrebari asemeni izvoarelor obosite de-atata monolog. Ecouri surde. Dureroase. 
Invat in felul asta sa am rabdare. Sa am rabdare sa astept timpul lui Dumnezeu. Sa rupa El tacerea cu Vorba Lui. Sa-mi stavilesc, sa-mi ferec camarile intrebarilor si sa tac inaintea Lui. Si Vorba Lui sfanta s-ajunga pana la mine. Sa inteleg, sa tac si-apoi sa fac. 
Ma uit si-afara. Se aseaza tacerea peste pamant, peste cioburi, si peste orice colt. Frunzele obosite de-atatea lupta, si-au incetat orice freamat.  E liniste si resemnare. Poate ca Toamna e sora cu Tacerea. Si-atunci si numele meu necunoscut ar putea fi Intrebare. As vrea sa spun ca intrebarea mea nu este o curiozitate iscoditoare, e doar indemnul de-a vorbi. De-ati spune povestea. E felul meu de-ati spune ca te ascult si vorba ta e importanta, dar trebuie sa inteleg ca nu toti sunt povestitori, si vad in intrebarea mea iscoada dupa strugurii bogati ai tarii. Stiu ca tacerea nu poate fi acuzata. Am inteles asta in anii ce-au trecut. Asa ca nu ma voi supara daca vorba mea va fi ecoul tacerii tale. Si-as vrea.. ca nici intrebarea mea sa nu supere. Sa nu fie rascolitoare peste rani neinchise inca, sa nu fie suparatoare in niciun fel.  
Pana la urma  binecuvantate fie ele, taceri! Taceri de sus de la Doamne, si-apoi de la voi.  Sa se reverse-n mine rabdarea si intelegerea ca-n sanctuarul prudentei nu poti intra oricum si-oricand!

Si-n resemnare spun si eu: Restul e tacere!