Iti scriu acum pentru ultima oara. Am o avalansa de vorbe in minte si cu greu le conturez in cuvinte. Daca vor fi dezordonate sunt pentru ca inima scrie si nu ratiunea. Ratiunea mea ar lega maini si inima in acest moment. Dar vreau sa ma revars, sa dau pe-afara ca sa nu mai ramana nimic acolo. Nu-mi permit sa ma opresc, sa plang, sa fiu dezorientata sau sa disper. Vreau sa-mi amintesc si acum ca Dumnezeu imi da intotdeauna ceea ce-mi trebuie. Vreau sa-mi amintesc sa nu fortez lucrurile, sa le las sa curga, sa astept binecuvantarea.
De acum cand ochii mei te vor privi, inima nu-mi va mai bate, cand te voi auzi vorbind, ecoul vorbelor tale va fi surd. Ai fost mereu un strain. Acum esti bine-cunoscut. Si tot timpuri trecute folosesc cand ma gandesc la tine. Ai fost omul care a adus cea mai multa intristare in viata mea. Si poate cele mai multe lacrimi. Si-acum cand te vad ca incerci la borcanele cu dulceata, cand unul cand altul, caut in mine urme de pretuire, si nu gasesc. Ai smuls cele mai frumoase complimente de la mine, duca-se'n Banat. Ai smuls timp, zile, transformate in ani, ai intins nervi la maxim, mi-ai construit un munte de tacere, si cand ai prins ocazia m-ai umilit. Insa intalnidu-ma cu tine, m-am intalnit cu mine. Mi-am vazut limitele, si mai mult, mi-am intarit strigatele catre Dumnezeu. Acesta e privilegiul meu. Ca am invatat, un munte de lectii si acum privesc inainte, doar inainte.
P.S. Am plecat, Straine...
No comments:
Post a Comment