D o r

Dumnica mi-e dor. Cel mai dor. E ziua cand mi se deschide  cufarul cu amintiri, si scot din el,  imagine dupa imagine, cu ecou de vorbe uneori. Sunt si uimita parca de tot vacarmul ce-l dezlantuieste mintea mea;  aude o cantare si brusc e cu ani in urma, in alt loc, cu alt chip si cu alt soare afara sau vede un om si  brusc e la kilometrii distanta sa intalneasca omul din amintiri. Presupun ca este un cufar fara fund. Cufar cu filme, vorbe si imagini. Nu dureaza deloc mult sa-l deschid, si-l am mereu cu mine. Duminica mi-e dor de biserica mea, de oamenii de acolo.  In rugaciunile mele, ii binecuvintez, si ma rog ca Domnul sa mi-i aduca "aproape". Macar aproape in ganduri. As putea numi duminica dor. Pana sa-mi creasca radacini aici, imi va fi tot dor.  Si oricat ar curge izvoarele, tot nu-l vor stinge. Pentru ca am invatat sa traiesc cu dorul asta. Cu oameni lipsa, cu locuri lipsa, cu lipsa... 
Dar vreau sa stiti ca Dumnezeu e credincios. si vrea sa fim si noi. Ca Dumnezeu aduce lipsa ca sa pretuim prezenta. Ca Dumnezeu asterne toamna pe pamant, si noi traim credinciosi cu gandul, ca vine primavara. Asa lucreaza Dumnezeu. Ia ceva sa dea altceva, mai nou, mai bun, mai frumos. Sunt binecuvantata sa-mi fie dor, dar credincioasa ca peste toata toamna asta, se va asterne o primvara nepretuit mai frumoasa, chiar daca nu aici pe pamant.  


Fiti credinciosi! si Domnul sa binecuvinteze dorurile voastre!