Ruga pentru an bun

Orologiul nemilos măsoară timpul, și-acum îi stinge ultimele secunde. Îi încredințez Lui, ceasul, timpul, anul! Stăm pe aceiași bancă veche, îmi știe vorba, plânsul, glasul.  Îmi vede mâinile întinse, îmi vindecă genunchii slabi, îmi întărește graiul stins.  
 Îi spun lui Christos totul. Toată neputința mea, toată vorba ușoară, tot gândul fluturatic, Îi aștern durerea.  
 Doamne, te rog, să se dezlege răutatea ce ne-a împresurat sufletele. Să se spele ironia păcătoasă. Să fie înfrântă judecata grea. Să fim oglinzi ai Chipului Tău sfânt,  să înțelegem și să trăim neprihănirea Ta, pentru a nu rămâne doar niște "pocăiți de duzină". Să trăim onorabil, să vedem minunile Tale, să ne inunde bunătatea Ta, să ne amuțească credincioșia Ta, să ne fie inimile în cântare și mintea în ascultare!  
 Să dansăm în mulțumire, cu ochii strălucind a recunostiinta, să fim blânzi și buni, să sorbim licoarea iertării, să trăim cu Tine în inimă, căci nu cunosc altă fericirea afară de asta. Nu cunosc niciun Dumnezeu așa credincios ca Tine, Niciunul așa bun.  
 Să trăim pentru Tine! Să ne ții sănătoși și vii! să ne bată inimile în iubire! Doamne, treci pe la noi și dă-ne un strop de parfum sfânt! Te așteptăm în inimile noastre! Tu ești lumina și bucuria mea. (și-a noastră)  Prin harul Tău exist, prin harul Tău se întâmplă!  
 Într-o zi, se vor stinge toți anii, vor trece toate zilele! Într-o zi va fi doar fericire.... 

Un an mai bun tuturor! 

Sursa imagine: aici

  

   
   

Cu Dumnezeu, pe ape!

 Se duce anul, pe aripi de vultur...în depărtări neîntoarse. Mă făleam cu un an în urmă că am avut ce scrie. Acum mâinile tac și sufletul așterne. Pe ape, sub ape, cu popasuri spre ceruri, așa i-a fost umblarea. Alt oraș, altă casă, alți oameni...și-un veșnic dor în inimă. Cu îndoieli și regrete, cu inimă arsă de glasul surd al rugăciunii, cu nopți în care stelele palide au refuzat să strălucească, cu ploi reci ce n-au udat tâmplele ostenite, cu bucurii neînțelese, trambuline până la nori și înapoi, cu dorințe implinte, cu ape curse din piatră seacă, cu glas de Dumnezeu răsunând ca un sunet de toacă, cu zâmbet de copii de ciocolată, cu oameni aproape, cu oameni departe, cu vorbe dulci și-amare, cu mamă frumoasă, cu tata bun, cu Deli iubitoare și balsamica, cu bunică aici, cu Dumnezeu împlinitor de vise nevisate, cu Dumnezeu mângâietor și elegant, ce-și poartă Mâna în mănușă și Vocea-I suavă topește sufletul pietros, cu Dumnezeu prezent, cu Ureche fină ce-aude glasul meu stins în drum spre ceruri, cu Dumnezeu ce-a netezit cu Pasu-I ferm cărarea mea, cu Dumnezeu ce-a udat blând pământul secetos, cu dragoste ce-a curs când am pierdut ce credeam că iubesc, cu Dumnezeu bogat ce umple ulciorul cu făină și-l îndestulează de nu seacă nicidecum, cu Dumnezeu distanță de-o respirație, ce-așteaptă vorbea mea în fiecare seară, cu Dumnezeu-Rabuni ce mă-nvăța cu șarm didact o lecție nouă: să las din mână lucrul să se întâmple, cu Dumnezeu-Mare Țesător ce împletește o poveste nouă, cu Dumnezeu-Artist ce-a pus în inimă, un cântec nou, pe-un portativ necunoscut, cu Dumnezeu-Stâncă ce-a frânt îndoiala-munte ce-mi creștea păcătoasă deseori,  cu Dumnezeu- Yehova Iire, cu versuri îndreptar pe drumul strâmb, cu genunchi plecați, cu lacrimi curse, de bucurii sau de dureri, cu munți escaladați, cu puteri reînnoite, cu har și credincioșie, cu lanțuri rupte, cu Dumnezeu!  
 Așa a fost: cu Dumnezeu!  
 În gândurile mele stau lângă El, cu capul plecat, El știe tot, prin harul Lui se întâmplă! Eu tac și El vorbește. E timpul Lui, uneori prompt, alteori întârziat, dar ceasu-I sfânt bate la timpul oportun, chiar și-atunci când mă sufocă așteptarea, când respirația-mi devine rugăciune, prin harul Lui, eu tac și cu El se întâmplă!  
 E un an de Dumnezeu ce m-a purtat, pe ape învolburate. M-am întâlnit și merg cu El. și vorba-I mi-e povață! 
 M-am întâlnit cu Dumnezeu și nu mai vreau să merg altfel!  
  
Să va lăsați purtați de El! În ceas târziu, când orologiul nemilos ne schimbă anul, să stați cuminți și-n umilire. E ceas de Dumnezeu! Umblați cu El, prin harul Lui se întâmplă, mai mult și mult mai bun, decât limitările noastre ar putea să cuprindă!  
  

Liantul meu catre Ceruri

Ploua, cu picuri mari revarsati pe obrajii ofiliti de durere. Bratele care m-au leganat, m-au crescut, care m-au iubit, vocea blanda rostindu-mi asa frumos, "dulcica mea", se sting. Ii bate durerea in poarta, si-mi usuca sufletul, mainile -mi sunt neputincioase, vocea prea surda sa strig spre cer.  Se face inca un liant si m-as lupta din toate puterile sa nu. Sunt departe, topita de dor si inima mi se strange-n suferinta. As vrea sa cada praf magic din cer care s-aduca vindecare si sa lungeasca timpul.  Ma gandesc la Olar si nu stiu cum sa-L rog, nu stiu cum sa-i cer, mi-au inghetat cuvintele. Am umblat pe strada cu inima plouata. Sa plece ea, sa primesc eu binecuvantare?! Imi plec capul in pamant, n-am putere sa schimb nimic. As vrea sa ma lupt, sa nu accept, dar ce sunt?! tarana framantata cu durere,  cu pierderi ce bat obraznice la usa.  Alunga-le Doamne, lungeste timpul... Imi doresc s-o mai vad si s-o mai pup. Sa-mi stropesc inca un pic inima cu putere.
Te rog, Doamne si te implor! S-o mai vad!

Am schimbat azi culorile inimii in bucurie

Zilele astea am "rasfoit" un blog, cu aroma de vanilie. Incarcata de emotie am cautat cu fervoare locul unde a poposit, pentru ca... dureros spun, scriitoarea a plecat dintre noi. Eram curioasa daca acum scrie si in Ceruri. Am observat fragmente intregi de conexiune cu Dumnezeu, si-am fost incurajata.  Si observ ca Dumnezeu ne intinde lianti spre ceruri, sub forma de oameni plecati dintre noi mult prea devreme, (spus de parca ar fi vreodata timpul oportun), sub forma de dureri sau greu.  Ne leaga El sufletul de cer si picioarele de strazi de aur. si suntem cu fiecare zi tot mai aproape.
Zilele astea in timp ce vizionam un sport acvatic mi-am dorit tare sa-l practic. Si stiu ca Dumnezeu implineste dorintele noastre, insa resemnata am spus ca in Paradis, in Casa Bucuriei, nu voi mai visa la sport pe apa, oricat de cool, mi s-ar parea aici.
Va scriu sa va indemn, sa neteziti drumul sper Cer. Sa traiti in acceptare, sa lasati lucrurile sa se intample! Acum ma straduiesc sa plantez in viata mea rabdarea de a accepta lucrurile, de a le lasa se intample, de a nu-mi mai chinui fiinta incercand sa le schimb sau grabesc. Sunt prezenta, disponibila si eficienta, construiesc, ud, cat de bine pot, restul se intampla.  Planul Lui e perfect. Nu indraznesc sa-l schimb, sa-i adaug sau modific.
Va spun ca sunt pe pamant fragmente de cer, udate cu cea ma copilareasca bucurie chiar si atunci cand paznicii usilor sunt durerile si teama.  Chiar si atunci, invariabil si neconditionat, e mana de Dumnezeu intinsa spre noi.
Am schimbat azi culorile inimii in bucurie! si o doresc deplina si omniprezenta peste voi. Cu gandul la cer, la aur curat si la Dumnezeu maret si minunat!

Be full of j o y!

I.

Multumesc

Doamne,  

 Pentru puterea ce-o primesc din zori si pana la amurg, multumesc

 Pentru pacea ce-mi tine tare inima, multumesc

 Pentru belsug de hrana, pentru masa plina zi de zi, iti multumesc

 Ca porti grija banilor mei, iti multumesc

 Pentru vorbe intelepte primite-n ceas tarziu...multumesc

 Pentru pierderea irecuperabila a jurnalului pentru ca Tu stii de ce...multumesc

Ca Tu ma imbraci frumos in fiecare zi, Iti multumesc 

Ca esti Pazitorul meu, si pasii mei merg cu incredere pe drumul netezit de Tine, Iti multumesc

Multumesc ca dai sanatate trupului meu, si nicio durere nu-l incearca.

Pentru ca rugaciunile mele au ajuns la poarta Cerului si-au primit ascultare, Iti multumesc

Pentru dragostea revarsata in cascade peste pamantul insetat, multumesc

Ca esti aici. Neconditionat. Multumesc

Ca imi badijonezi inima ranita pe-alocuri, ca o ascunzi intr-a Ta, multumesc

Pentru har si indurare Iti multumesc

Pentru genunchii plecati in Templu Tau sfant asa mult Iti multumesc

Pentru ca nu exista nicio bariera intre noi Doamne, Iti multumesc

Pentru daruirea Ta Doamne iti multumesc, pentru cel mai sfant si curat sange, Iti multumesc

Pentru ca ma inveti rabdarea, pusa pe-altar zi de zi, multumesc.

Pentru timp Iti multumesc, pentru ca esti asa aproape cand imi inchid ochii 

Pentru ca faci cuib gandurilor Tale in mintea mea, asa cum te rog, multumesc

Pentru ca ai sadit lastari de iubire in lumea asta si eu ma bucur la umbra lor 

Pentru ca Doamne, cand ma uit la mainile mele, am totul deplin prin Tine

Pentru ca esti Strajer in noptile nedormite, Iti multumesc

Pentru ca ai udat Multumirea in inima mea si-a crescut Recunostiinta 

Pentru lacrimi, fierbinti si reci, pentru zambet si ras, pana simti ca nu mai ai aer, Iti multumesc

Pentru ca Doamne, mana mea sta strans in a Ta. 

Pentru ca Doamne, nu-mi ajunge o viata sa-ti multumesc, 

Multumesc! 

Ce-i gresit cu tine, domnule?!

Nu functionez pe clisee, nu iau de bune vorbele altora, cum ca toti ati fi la fel, o apa si-un pamant, cu frunze si uscatura, cazute-n toamne tarzii. Nu, nu.  Si asta pana cand, in cazuri repetate in mintea se formuleaza o singura intrebare: Ce-i gresit cu voi, domnilor?!  De cand v-au crescut gheare voua domni in toata firea?
 Cu pretentii si tinute elegante, cu pozitii atarnate in epoleti?! Pe ce ape vi s-a scurs respectul? Si de cand atitudinea asta? De cand sunteti voi conservati in bule de valori inabordabile? De cand va e vorba grea si sunteti antisociali? De cand mizati doar pe interes din partea rasei noastre?
Stimabililor, daca vreti sa fiti stalpi, nu va rezumati la a fi nisip- e suparator numa la gandul de-a intra in papuci.
Armurile sunt pentru cavalerii carora le curge sange prin vene, si devotarea si respectul. Nicidecum pentru a te camufla, si-a te acoperi cu-un scut sa nu devii astfel om de vorba buna si de sfat.
Sunt revoltata in sinea mea, in rasa mea, ca am palarie si n-am in fata cui s-o inchin. Va indemn,  rasturnati oala, selectati cu atentie, ca pana la urma gaseste omul ce-a pornit sa caute.
Sa-mi fie cu iertare: Cer prea mult sa fiti barbati?!?!

Pentru ca nu mai stiu

Invart pierduta intr-o ciorba si amestesc gandurile cu zarzavatul.  De-ar iesi mai buna, le-as fierbe si pe ele...dar ce sa iasa din gramada de nesabuinta, cuibarita in aceasi minte?! M-am indopat cu alune dulci si sarate in speranta ca o sa-mi alung gustul asta de incertitudine din gura, fara succes insa.
Parca nu-mi mai plac telefoanele matinale.... si parca de niciun fel. Nu mai stiu reactiona in fata lor. Cand e de bine, nu ma mai stiu bucura. Vad tot partea goala. Si-atunci ca si azi, imi plec capul si ma rog: Doamne, nu te uita la mine, nu ma asculta...sunt asa nesabuita in sinea mea. 
Cand se intampla Doamne, nu mai stiu sa ma bucur. Sunt epuizata de asteptare. De fiecare zi in care ma trezesc si trebuie sa fiu puternica. De lupta fiecarei zile. Sunt epuizata cand simt ca trebuie sa mai trag o data de mine, sa mai accept, sa ma confrunt cu necunoscutul, cu responsabilitatea. 
Doamne, binecuvinteaza Tu ce m-asteapta. Fa-ma demna. Fa-mi neuronii harnici! Lasa bucuria si lasa Doamne intelegerea voii Tale si-apoi si odihna ca ma aflu-n planul Tau. 
De cateva zile imi tot suna cantarea asta in minte: 

Totul e în Mâna Lui

Totul e a Domnului

În Mâna Lui, în mâna tare 

A Domnului

Viaţa noastră-o-ncredinţăm 

În braţul Domnului Isus

El ne poartă paşii noştri

Aşa cum ne-a spus

Să lăsăm în grija Lui 

De ceea ce va veni

Este cineva în slavă

Ce ne vede zi de zi.

Si daca eu am cerut de la Tine sa fiu in Voia Ta, si daca Tu tii toate lucrurile, mai da-mi un gram putere sa pot birui si-acum. Sa fii onorat, prin ce sunt, prin ce fac! 

Fărâme de iubire

Aseara am vorbit mai mult la telefon. Si asta nu pentru ca mi-am propus asta, ci pentru ca prietena dupa prietena m-a sunat. Cand eram la al 4lea telefon, am realizat asta. Ca Dumnezeu im da farame de dragoste prin oamenii din jurul meu. Oameni care simt impreuna cu mine. Care isi amintesc de mine. Care ma incurajeaza, si credeti-ma au cele mai frumoase cuvinte. Oameni prezenti si disponibili. Pe care ma pot baza oricand si respir asa binecuvantata. Gandesc ca si prietenia e o minune, si eu ma declar mai privilegiata. 

Mai primesc farame prin mesaje la ore tarzii sau matinale,  primesc atentii mari si mici, sunt cuprinsa de-un scut de iubire, revarsata de Dumnezeu in voi si raspandita apoi, farame de iubire. In multe seri am tacut inaintea Lui, aveam doar multumire si recunostiinta, fara cuvinte. Eu tac si El ajuta. Binecuvantate fie ele taceri, in care biruitor iese Ajutorul Lui in cale. (Taci inaintea Domnului si nadajduieste in El )
E mai greu acum, dar nadajduiesc neclinit ca Mana Lui ma poarta si indraznesc Doamne sa mai vreau minuni! si farame si binecuvantare! 
Mai vreau si multumesc, si voua, si Lui! 

Ruga pentru poporul meu

Doamne, e ceas de cumpana peste poporul meu.  Doamne,  nu parasi lucrarea mainilor Tale.  Vino si fii Domn! Intra in tara si binecuvinteaz-o!  Vino cu putere, cu scutul Tau de razbonic viteaz, vino Doamne si intinde-Ti aripa peste romani.
Esti cea mai reala nevoie a noastra, tanjim Doamne dupa Tine, fa din poporul acesta poporul Tau! Sa se ridice mainile noastre spre Tine, Dumnezeu. Sa te slaveasca gurile noastre!
Suntem incordati cu totii, analizam sondaje, intrebam prieteni, simtim impreuna cu cei din diaspora care din solidaritate asteapta de ore nenumarate sa voteze. Dar Tu esti Dumnezeu. Suveran! Tu stii totul si poti totul! Si voia Ta e neclinta pentru noi! Te rog, Doamne, sa-ti versi Tu bunatatea peste poporul nostru!  Sa traim in pace si-n libertare de credinta, sa fim credinciosi Tie!

Binecuvinteaza Doamne poporul Tau!
Mandra ca sunt romanca!

Mai...

Doamne, 

S-au ridicat valurile si imi inunda sufletul. Ochii imi inunda obrajii.  Nu uit Doamne ca Tu esti Izbavitorul meu, Dumnezeul minunilor. Nu pot uita Doamne, Mana Ta la lucru. Nu pot uita vocea Ta certand furtuna din jurul meu. E agitata marea din nou.  Mi-e inima zdrobita. Ma tem sa nu traiesc oricum, sa nu traiesc cu folos.  Ma tem ca n-o sa ma potrivesc in niciun loc, in nicio inima.
Doamne, fii credincios si-acum. Mai vreau minuni de la Tine!
 
"Vei fi intarita prin neprihanire. Izgoneste nelinistea, caci n-ai nimic de temut, si spaima, caci nu se va apropia de tine."

Crețulina curajoasă

Am cunoscut-o intr-o zi de octombrie. Ten frumos masliniu si bucle jucause, revarsate pe spate.  Ochii misteriosi si stralucitori. Mi-a fost stalp vreme de-o luna, si-o bucurie in fiecare zi si oricat de tare ne-a fost teama ca nu reusim, eu una, o declar eroina. Cretulina curajoasa ce esti!
Mi-as fi dorit tare sa nu-ti incepi asa cariera, dar sunt sigura ca temeiile, in viata, se pun cu pietre tari ca sa fie constructia solida.
 Esti un om puternic, si daca se vor mai ridica valurile asupra ta sa nu te temi ca nu le biruiesti. Esti inzestrata si capabila sa umbli pe ape.
Ma voi amuza cu gandul la "Scuturici", cel mai probabil te voi mai astepta dimineata, stiind ca intarzi, te voi cauta prin birou sa-ti pun intrebari, voi fi linistita la gandul ca nu mai arunci cu animalutele tale in mine, insa ...in fiecare zi imi va fi dor!
Sa fii curajoasa si Dumnezeu sa-ti poarte  de grija! Cum ziceam: esti o eroina!

Pe drum de toamnă

Pe drum de toamnă,
dintr-un car cu boi,
se auzea un vuiet de butoi:

- Eu sunt... bum!... bum!... butoiul
care bubui pe drum!
Sunt bucuros că am volum!
Că doar nu-s buburuz
sau bolovan
să tac buştean
ca ăst butoi
ce zace-alături bobotit
ca un buboi!...

Şi-ai casei au sărit năboi
cu păhărelele,
zicând glumeţ:
- Hai, dă-ne-o probă, măiastre vorbăreţ.
- Bum!... Bucuros!
Vă dau!
Dar... mai domol!...
Căci, să vedeţi...
pentru moment,
sunt gol...
- Dar tu? i-au zis butoiului vecin.
Nu spui nimic?
- Nu pot
Sunt plin.

Şi s-au umplut paharele de vin!...

Şi-acum
MORALA-şi dă tributul:
Atunci când e Cristos în noi,
nu mai vorbeşte doaga de butoi,
ci conţinutul...

[Costache Ioanid]

Mă va purta

E seara.  Ziua a fost tensionanta si decisiva. Cumva pluteam in aer, din nou. Fara incetare mi-a rasunat in minte cantarea asta:

Mâna Ta, Doamne,
M-a scăpat din noaptea grea.
Mâna Ta, Doamne,
Mă păzeşte în noaptea rea.
Şi poate fi valul înalt,
Tu ţii corabia mea.
Mâna Ta, Doamne, mă va purta.

M-am gandit mai devreme ca respir rugaciune si nu aer. Mi-am impletit in minte disperarea si aproape m-am certat cu Dumnezeu: ce castigi daca ma chinui? 

Pe seara am primit un telefon, si-apoi si-o intalnire, si-apoi o minune. Am ramas muta si-am plans. Am plans cu lacrimi fierbinti, cu ecou viu de rugaciune  de-o seara inainte, implinita. Doamne, vreau sa vad minunile Tale! Si-a fost asa prompt. Asa credincios.Privesc in jos cu rusine. Tac, Dumnezeu lucreaza, si nu oricum si nu prin lucruri mici. Dumnezeu face minuni!  Sa nu va indoiti de Dumnezeu.  Scriam cu o seara inainte ca mi-e sufletul ars si uscat, acum e vindecat si udat...Ti-ai facut Numele de slava! 

Daruitorule, daca citesti si tu, Dumnezeu sa-ti rasplateasca! Sa nu duci lipsa de niciun bine! 

 N-am cuvinte sa-Ti multumesc, Doamne! 

Inima biciuita

Inima biciuita, pe toate partile, arsa cu nerabdare, cu tacere. Cu timpul lui Dumnezeu intarziat...Cu durere. Cu avalanse de intrebari surde, cu depresii care bat nerabdatoare la usa, cu puteri epuizate.  
Si ma rog fierbinte sa ajunga ruga mea la El, sa intervina cumva, sa vad minunile Lui si inima sa mi se transforme intr-un rau de lauda si multumire.  El ia aminte la rugaciunea nevoiasului si nu-i nesocoteste rugaciunea. (Ps.102:17) 
Asta ma mai tine.... 

Si ecoul e tăcere...

Ma izbesc constant de taceri. De orice fel de taceri. Din partea oamenilor si din partea lui Dumnezeu. Taceri asurzitoare. Le vad ca pe niste sancturare in care eu, cu niciun chip nu sunt primita. Ziduri inalte de piatra ridicate pana la ceruri si cu porti ferecate. Si-atunci ma intreb, ma intreb si iar ma intreb si  incep astfel sa cred ca sunt compusa din intrebari. Ca sunt...o avalansa de intrebari. 
De cele mai felurite forme si culori. Intrebari asemeni izvoarelor obosite de-atata monolog. Ecouri surde. Dureroase. 
Invat in felul asta sa am rabdare. Sa am rabdare sa astept timpul lui Dumnezeu. Sa rupa El tacerea cu Vorba Lui. Sa-mi stavilesc, sa-mi ferec camarile intrebarilor si sa tac inaintea Lui. Si Vorba Lui sfanta s-ajunga pana la mine. Sa inteleg, sa tac si-apoi sa fac. 
Ma uit si-afara. Se aseaza tacerea peste pamant, peste cioburi, si peste orice colt. Frunzele obosite de-atatea lupta, si-au incetat orice freamat.  E liniste si resemnare. Poate ca Toamna e sora cu Tacerea. Si-atunci si numele meu necunoscut ar putea fi Intrebare. As vrea sa spun ca intrebarea mea nu este o curiozitate iscoditoare, e doar indemnul de-a vorbi. De-ati spune povestea. E felul meu de-ati spune ca te ascult si vorba ta e importanta, dar trebuie sa inteleg ca nu toti sunt povestitori, si vad in intrebarea mea iscoada dupa strugurii bogati ai tarii. Stiu ca tacerea nu poate fi acuzata. Am inteles asta in anii ce-au trecut. Asa ca nu ma voi supara daca vorba mea va fi ecoul tacerii tale. Si-as vrea.. ca nici intrebarea mea sa nu supere. Sa nu fie rascolitoare peste rani neinchise inca, sa nu fie suparatoare in niciun fel.  
Pana la urma  binecuvantate fie ele, taceri! Taceri de sus de la Doamne, si-apoi de la voi.  Sa se reverse-n mine rabdarea si intelegerea ca-n sanctuarul prudentei nu poti intra oricum si-oricand!

Si-n resemnare spun si eu: Restul e tacere! 

D o r

Dumnica mi-e dor. Cel mai dor. E ziua cand mi se deschide  cufarul cu amintiri, si scot din el,  imagine dupa imagine, cu ecou de vorbe uneori. Sunt si uimita parca de tot vacarmul ce-l dezlantuieste mintea mea;  aude o cantare si brusc e cu ani in urma, in alt loc, cu alt chip si cu alt soare afara sau vede un om si  brusc e la kilometrii distanta sa intalneasca omul din amintiri. Presupun ca este un cufar fara fund. Cufar cu filme, vorbe si imagini. Nu dureaza deloc mult sa-l deschid, si-l am mereu cu mine. Duminica mi-e dor de biserica mea, de oamenii de acolo.  In rugaciunile mele, ii binecuvintez, si ma rog ca Domnul sa mi-i aduca "aproape". Macar aproape in ganduri. As putea numi duminica dor. Pana sa-mi creasca radacini aici, imi va fi tot dor.  Si oricat ar curge izvoarele, tot nu-l vor stinge. Pentru ca am invatat sa traiesc cu dorul asta. Cu oameni lipsa, cu locuri lipsa, cu lipsa... 
Dar vreau sa stiti ca Dumnezeu e credincios. si vrea sa fim si noi. Ca Dumnezeu aduce lipsa ca sa pretuim prezenta. Ca Dumnezeu asterne toamna pe pamant, si noi traim credinciosi cu gandul, ca vine primavara. Asa lucreaza Dumnezeu. Ia ceva sa dea altceva, mai nou, mai bun, mai frumos. Sunt binecuvantata sa-mi fie dor, dar credincioasa ca peste toata toamna asta, se va asterne o primvara nepretuit mai frumoasa, chiar daca nu aici pe pamant.  


Fiti credinciosi! si Domnul sa binecuvinteze dorurile voastre! 

Odihna in Christos

In timpul in care ma rugam pentru mutarea mea aici, in rugaciunile mele Ii ziceam lui Dumnezeu: "Doamne, te rog sa aduci un timp de odihna pentru mine, acolo. Doamne, imi doresc asa tare sa ma odihnesc in Tine." 
Am fost stresata destul de mult, asa mult incat zilele trecute am convenit in mintea mea ca luna septembrie am sarit-o anul asta din calendar. 
E octombrie cald si-o toamna odihnitoare.  Mi se relaxeaza celulele cum ziceam, si mi se bucura, si inima  mea are ecou din cantarea Mariei de odinioara  "Sufletul meu mareste pe Domnul si mi se bucura duhul in Dumnezeu, Mantuitorul meu."  Ieri cand eram in Casa Lui si ne-am pus in genunchi cu toata biserica,  m-a cuprins o bucurie nepretuita si cred din toata inima ca Dumnezeu are acolo sus un hambar in care pune dorintele noastre, si la vreme potrivita ni le ofera ca pe niste roade. Cand ne-am ridicat mainile spre cer si din suflet ne-au curs rugaciuni, m-am simtit imbogatita din nou. Cuget in mintea mea  ca dorintele mele nu s-au pierdut pe drum,  ci au stranse sus de Domnul meu si la vremea potrivita le-am primit inapoi, implinite. Sunt mult binecuvantata, El este Implinitorul dorintelor mele! 
 Ah, ce buna e odihna in El!

 

P.S.

Iti scriu acum pentru ultima oara. Am o avalansa de vorbe in minte si cu greu le conturez in cuvinte. Daca vor fi dezordonate sunt pentru ca inima scrie si nu ratiunea. Ratiunea mea ar lega maini si inima in acest moment. Dar vreau sa ma revars, sa dau pe-afara ca sa nu mai ramana nimic acolo.  Nu-mi permit sa ma opresc, sa plang, sa fiu dezorientata sau sa disper. Vreau sa-mi amintesc si acum ca Dumnezeu imi da intotdeauna ceea ce-mi trebuie.  Vreau sa-mi amintesc sa nu fortez lucrurile, sa le las sa curga, sa astept binecuvantarea. 
De acum cand ochii mei te vor privi, inima nu-mi va mai bate, cand te voi auzi vorbind, ecoul vorbelor tale va fi surd. Ai fost mereu un strain. Acum esti bine-cunoscut. Si tot timpuri trecute folosesc cand ma gandesc la tine. Ai fost omul care a adus cea mai multa intristare in viata mea. Si poate cele mai multe lacrimi. Si-acum cand te vad ca incerci la borcanele cu dulceata, cand unul cand altul, caut in mine urme de pretuire, si nu gasesc. Ai smuls cele mai frumoase complimente de la mine, duca-se'n Banat. Ai smuls timp, zile, transformate in ani, ai intins nervi la maxim, mi-ai construit un munte de tacere, si cand ai prins ocazia m-ai umilit. Insa intalnidu-ma cu tine, m-am intalnit cu mine. Mi-am vazut limitele, si mai mult, mi-am intarit strigatele catre Dumnezeu. Acesta e privilegiul meu. Ca am invatat, un munte de lectii si acum privesc inainte, doar inainte. 

P.S. Am plecat, Straine...

Departe. Binecuvantata deplin.

A trecut o luna grea, poate cea mai grea dintre cele mai grele. O luna in care tot traiul linistit in care eram a fost schimbat.  O luna de teama, de indoieli, de vorbe ale carora ecou l-am auzit din nou si din nou.  O luna in care celule mi-au fost incordate,  au prins glas, si-au strigat catre Dumnezeu.  O luna in care bucuria a ars nestavilit si-a fost cel mai bun anestezic. O luna nebuna, teribila. O luna in care am depins de Dumnezeu,  in care am cunoscut deplin ca sunt la voia milei Lui. Si Dumnezeu a fost generos,  a fost mai inalt decat meritele mele. Dumnezeu mi-a dat minuni,  minuni de oameni care mi-au udat inima, minuni si binecuvantari. 
Imi amintesc clar si lamurit dimineata in care m-am trezit cu un corp dureros de greu si lipsit de energie si bucurie, semn ca anestezicul s-a dus, si-atunci s-a intamplat minunea.  S-au deschis cerurile si-am fost binecuvantata. A urmat o seara in care celule s-au relaxat si inima a batut. Simteam viata din nou. 
E prima zi, prima zi in care sunt linistita si stabila.  Si-acum traiesc stiind clar ca exista minuni, ca Dumnezeu este inimagimabil de bun. 
 Sunt departe si port poveri de dor,  dor de tot ce-a fost,  dar sa stiti oameni minunati ca mi-e drag sa-mi fie dor de voi.  Multumesc pentru genunchii plecati. Dumnezeu sa-i rasplateasca.  Mi-a fost drag ca mi-ati purtat grija. Dumnezeu sa va poarte grija si voua. 
Transformarea asta  poarta semnatura Lui. Binecuvantarile din "piatra seaca" sunt tot din acelasi Izvor.  Ma trezesc saraca in cuvinte si bogata in binecuvantari. 
Iti multumesc Iehova Iire! 

Diplomatia s-a dus pe drumul fara intoarcere...

Au trecut destul de multi ani de-atunci, insa nu voi uita prima intalnire. M-am intors plangand si-n mintea mea am fost ferm convinsa ca nu va mai exista a doua. Dar a existat,  una care a tinut doi ani.  Si uitandu-ma in urma, imi spun mereu si mereu, ca Dumnezeu mi-a dat toate lucrurile care mi-au trebuit, si-au fost mult mai bune decat cele pe care le-am vrut eu. 

Intalnirea dintre naivitate si diplomatie a fost dureroasa,  mi-o fost inima pe altar din nou si din nou. 

Si stau acum, la cativa kilometrii distanta, gandindu-ma ca diplomatia s-a dus pe drumul fara intoarcere. N-am nici macar o poza cu chipul ei, insa amintirile imi sunt mai vii ca orice poze cu sunete din rasul ei. A fost un om-lectie, un om datorita caruia, eu nu eram astazi ce sunt, si-atunci ii sunt recunoscatoare. Ma bucur ca i-am vazut chipul respirand si mirosind flori de liliac, ma bucur ca am vazut-o mancand cu bucurie puerila visine primavaratice, la ultimele intalniri, m-am bucurat si de iubirea ce-am simtit-o atunci navalindu-mi in inima. Acum e ceas tarziu, ma doare inima prin colturi, si-ti multumesc femeie-lectie! ai slefuit necioplirea din mine! 

Sunt resemnata la gandul ca pasesti pe strazi de aur, cu ambele picioare, si orice suferinta a fost curmata. 

Ne-om revedea curand! 

Î n c e p u t

A inceput toamna, a inceput, inceput, inceput. Saptamana ce-a trecut, cel mai des cuvant pe care l-a rostit mintea mea a fost "ultim/a". Si-acum zic: Adio, ultimul minut de vara!  si-l inlocuiesc cu un nou cuvant "primul, prima."
Imi place sa spun simplu "schimbare de perspectiva", insa cred din toata inima ca Mana Artistului scrie un portativ nou pentru mine, ca e felul Lui tacut de a-mi spune: Cum sa-ti mai demonstrez ca am grija de tine?! si e asa reconfortant sa-mi poarte grija!  E asa linistitor sa stiu ca Tu imi vei pazi picioarele de pietre si sufletul de dureri. E asa balsamica rugaciunea prietenilor mei. E odihnitor sa conduci Tu, sa netezesti carari si sa-mi porti mana in a Ta. 
Te rog sa fie toamna de roade plina.  Te rog sa ramai aici, sa binecuvintezi, sa rasplatesti si daca trebuie sa mangai.  Te rog si sa mergi inaintea mea.  Doar asa am curaj sa vin si eu.  
Iti multumesc pentru credinciosie. Iti multumesc pentru o toamna noua. Ajuta-ne sa ne odihnim in ea, iar puterea Ta sa biruiasca in noi! 

Nu pleci pentru ca ti-a fost bine

Pleci pentru ca realizezi ca ai mainile goale. Ca investiile tale in loc sa creasca, se trec, se irosesc. Vrem sa stam langa oameni ca sa le sporim fericirea, sa construim alaturi de ei. Sa schimbam ceva, sa dam valoare. Insa vin zile cand realizam ca nu putem muta pietre. Zile in care plecam, fara sa ne luam jucariile, fara sa mai pastram ceva, plecam pur si simplu, pentru ca n-a fost bine.  Pentru ca ore, zile, chiar ani se declara pierduti..Pentru ca in urma noastra ramane bine si ramane liniste. Nu suntem mai goi sau mai singuri, nicidecum.  Suntem in sfarsit noi. Noi din nou. Se curma ganduri framantate, nopti de neliniste, nopti in care hotarasti sa lupti din nou si din nou, pana cand dimineata realitatii te trezeste si iti spune ca esti in directia gresita. Ca pui pietre la zidul gresit. 
In fond, nu esti mai sarac sau mai lipsit. Painea aruncata pe ape se intoarce intr-o zi la noi. Nu te lasa coplesit de amaraciune sau de neiertare, din cauza spirtului sarac pentru care nu mai existi acum. E sarac pentru ca n-a stiut intai sa primeasca,  pentru ca nu i-a ramas macar un salut pe buze, pentru ca bratele au fost prea vulnerabile sa construiasca impreuna. 
Pleci ca sa te vindeci, ca sa te bucuri, ca sa fii tu...si stiu ca intr-o zi, zidurile vor fi doar o amintire, ziduri care te-au facut mai puternic. 

Minunile cresc când le udă Dumnezeu

După lungă așteptare s-a arătat cea mai minunată floare de mai. Micuță, plăpândă crescând pe brațele noastre s-a transformat în cea mai mare minune. E soare, vreme bună, oaza noastra de bucurie.

Cu glas gingas și râs de clopoțel, am uitat de noi si ne-am bucurat copilul din noi, cu copila de langa. 

Gurița ei a rostit cea mai frumoasă declarație pe care au auzit-o urechile mele. "Te 'ebc pana la Cel. Mut"  Și mie nu-mi ajunge o viață s-o iubesc.  S-o iubesc privind-o cum crește, cum aleargă, cum îi zburdă buclițele minunate la urechi, s-o vad cum se bucură, s-o aud cum vorbește. 

Iți multumim Doamne ca ai pus-o în mainile noastre s-o creștem și în inimile noastre s-o iubim. N-avem pricepere și nici putere să o creștem dăcă Tu nu ne dai. N-avem înțelepciune s-o învățăm.  Așa că te rog fii bogat în bunătate și crește-o Tu mare, Doamne. Tu știi cel mai bine. Minunile cresc cand le uzi Tu, Doamne! 

Minune, nu copil! 

Fabrica de fericire

Fabrica aceea minunată era în vârf de munte. Era fantastic de ispititoare și de ...misterioasă. Toți locuitorii cetății și-ar fi dorit să ajungă acolo, să-ți umple mâinile cu fericire cât pentru o viață. Așa că se sfătuiau zilnic cum să facă. Dar ziua accea avea să fie diferită.  Un tânar cu chip frumos ți cu ochii strălucind a Cer rostea la poalele acelui munte: Ca să întalnești fericirea, nu trebuie să urci, ci să cobori muntele. Audiența era buimacă. cu toții ar fi urcat în secunda următoare.  Oamenii se mulțumise să-și pună întrebări cu carul și să caute drumul potrivit pentru a urca muntele. Nicidecum dacă fabrica de acolo era una reala și împletea fericirea.
Dar cine e Strainul?
Vorba lui era dulce ca mierea și mângâietoare ca adierea vântului. Pe chipul Lui răsărise iubirea. Ne-am înghesuit cu toții să-L vedem, să-L auzim. Tocmai spusese întrebarea care ne mistuia pe toți de-atâtea nopți, de-atâția ani.. Vreți să fiți fericiți? Murmurul vacarmului dădea cel mai răsunător "DA" auzit în cetate.
Umil, necunoscutul cu straie albe, le-a zis: Veți fi fericiți, dacă veți fi nemultumiți de sine, dacă duhul vă va fi sărac și va tânji după Yehova, căci cu El veți locui. Tăcerea era dureroasă.Mulțumirea de sine era focul căldicel la care se încălzeau de-atâta vreme. Freamătul mulțimii s-a liniștit. Capetele istovite erau acum plecate. Yehova fusese ultima lor grijă.
Veți fi fericiți în întristare pentru că Yehova tămăduiește rănile voastre. Ferice de cei cu caracter "moisic" căci ei vor fi stăpânitorii cetătii, fericiți cei ce-și îmblânzesc puterea.
Fericiți veți fi dacă veți tânji ca dreptatea să fie dreaptă. A voastră și-a semenilor voștri. Fericiți sunt cei ce întind mâna celor căzuți fără să fie văzuti, cei ce sunt plini de compasiune. Bucuroși vor fi cei ce-și vor abandona viața în mâna Lui Elohim și-și vor servi aproapele. De cei ce vor uita de ei și vor iubi și sluji pe semenul lor.
Ferice va fi de inimile cristaline,pure în care locuiește Yehova cel curat. Ochii lor Îl vor vedea. Bucuroși vor fi cei vor răspândi pacea,  căci ei vor fi, fiii Celui Prea Înalt. Bucuroși să fiți când pietrele se vor arunca spre voi din pricina Fiului lui Yehova, când ocara va fi pe drumurile voastre pentru ca ați ocrotit dreptatea.  Ferice de voi dacă veți cauta pe Yehova cel Viu și veți asculta Cuvantul Lui.  Bucurie veșnică va umple inimile voastre.
Ah...preaiubiților, spuse El. Nu vă amagiți, când veți ajunge pe Întalțime, veți fi deja fericiți. Fabrica de acolo, e altfel de fabrica. Fericirea e în voi și are forma Chipului lui Elohim.
 Când a plecat de la noi am înțeles cine era Strainul și în clipa aceea am simțit că în inimi ne-a înflorit iubirea.



E greu să scrii despre fericire în momente triste. A fost o mare provocare pentru mine, poate tocmai d'aia mi-a luat așa mult. Însă cred cu tărie că există un anotimp al cărților, un moment perfect în care ne pică în mână și ne învață. Și astfel avem perspective noi și devenim puternici atunci când nu mai știm ce e puterea.